Despre transparență: un hai-ku

Acum mai bine de treizeci de ani, îmi intitulasem prima mea carte Marea transparenţă (nu era, în acea cărticică de versuri, nici unul care să-i justifice titlul, era doar o ambiţie premonitorie). Ceea ce era pentru mine, atunci, o metaforă poetică a dezvrăjirii lumii devine astăzi un subiect serios de sociologie şi (se putea altfel?) un imperativ politic. Scandalul Wikileaks nu este decît conflictul, mediatizat la scară planetară, între opacitate şi transparenţă, transpus în registrul politic.
De unde să vină această aparent bruscă nevoie de transparenţă a lumii moderne? În aparenţă, e vorba de o criză de maturitate a democraţiei occcidentale, în care guvernanta majorităţii a devenit în fine posibilă prin progresul tehnologic, şi această majoritate, care nu mai acceptă să fie o majoritate tăcută, nu se mai împacă cu guvernanta prin definiţie opacă (sau în orice caz nu pe deplin transparentă) a clasei politice. Dincolo de orice considerente asupra oportunităţii sale şi a dedesubturilor sale politice, morale sau sociale, cred că se profilează aici o tendinţă mai generală de evoluţie a lumii, în care exigenţa transparenţei nu e decît un simptom întîrziat, ale cărui efecte politice şi sociale sînt azi vizibile, dar a cărui origine, dacă ne gîndim bine, e mai profundă, şi ale cărui începuturi sînt mai îndepărtate în timp decît s-ar putea bănui.

În arhitectură, transparenţa a devenit o temă recurentă începînd cu al doilea deceniu al secolului trecut, cînd clădiri de locuit, în întregime din sticlă, au fost laitmotivul Mişcării Moderne, busculînd prejudecăţile, bine înrădăcinate, ale arhitecturii epocii. Dar arhitectura este un reflex tîrziu al mutaţiilor sociale, ea nu e revoluţionară decît cînd societatea e deja schimbată. Nu e întîmplător că revoluţia Mişcării Moderne s-a operat pe fondul schimbării radicale a societăţii occidentale după Primul Război. Lumea modernă se „deschidea“, progresul tehnologic părea de neoprit, vechea structură geopolitică a societăţii occidentale se spulberase, şi cu ea mitul intangibilităţii naţiunilor, al claselor sociale, al familiei. Cu alte cuvinte, spaţiul mitologic (înţeleg aici prin mit structura subterană care orientează curentele majore de evoluţie a lumii) se dematerializa.  

Or, opacitatea fusese semnul incontestabil al materialităţii lumii, al limitelor de netrecut între indivizi, grupuri sociale şi naţiuni. Ce anume o face, de la o vreme, să se clatine, care este sursa acestei mutaţii? Dacă am putea-o afla, am putea eventual înţelege şi evoluţia spre miniaturizare şi dematerializare a tehnologiei actuale, dar şi nevoia de transparenţă în politică (împotriva oricărei logici, de altfel!), şi demitizarea ideii de naţiune… De la neoplatonici pînă la curentele ezoterice moderne, o idee majoră a străbătut ezoterismul occidental: aceea că Lumea e un Tot, că o legătură invizibilă, dar indisolubilă leagă cele de sus de cele de jos; că e de ajuns să ştii să citeşti Cartea Naturii, pentru a descifra misterul acestei legături cu divinul. Ceea ce religia creştină după Sfîntul Pavel admitea şi ea, dar o situa într-un Dincolo care cu timpul a devenit tot mai de neatins („Căci cunoaştem în parte şi proorocim în parte, dar cînd va veni Cel desăvîrşit, acest «în parte» se va sfîrşi“, 1 Cor., 13, 9-10). {i, în versetul următor,  Apostolul Ginţilor nu se înşela văzînd în transparenţă desăvîrşită semnul indubitabil al contopirii cu Divinul („Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci vom vedea faţa către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin“). Să fie dispariţia acestui Dincolo în imaginarul occidental sursa ascunsă a instaurării aici, în această lume, a tiraniei transparenţei cu orice preţ? Dacă ne amintim că şi mitul fericirii şi bunăstării, al tinereţii veşnice, care erau atributele vieţii după moarte, au invadat şi ele imaginarul Occidentului, poate că putem lega această evoluţie de dispariţia, sau în orice caz de diminuarea inexorabilă a credinţei în lumea de dincolo, care era soclul religios al societăţilor tradiţionale. 

În ciuda diversităţii lor, multe dintre sistemele religioase arhaice aveau un punct comun: ele imaginau lumea ca un sistem în care cele două entităţi, lumea de aici şi lumea de dincolo, coexistau ca două entităţi opuse, dar complementare: dacă aici suferim de foame şi sete şi sîntem supuşi timpului, dincolo vom avea parte de toate bunătăţile şi vom fi veşnic tineri; dacă avem belşug în lumea de aici este pentru că el vine din lumea de dincolo şi este întreţinut de către cei vii prin cultul dedicat morţilor. Sisteme complicate de ritualuri erau destinate să întreţină această legătură mereu reînnoită între lumi. Diferite legende populare descriu Lumea de dincolo ca un spaţiu fără denivelări, sec, arid şi transparent. O variantă românească reprodusă de Pamfile afirmă că pămîntul, la început transparent, a fost înnegrit de Dumnezeu pentru a ascunde trupul lui Abel: pierderea transparenţei paradisiace era, aşadar, rezultatul crimei care stă la originea umanităţii. În alte variante, pămîntul va redeveni pur şi transparent ca rezultat al ekpyrosis-ului final. Ceea ce putem reţine de aici, dincolo de sensul moral al unei probabil vechi legende creştinizate, este incompatibilitatea între transparenţă, ca atribut metafizic, şi lumea oamenilor: ea este un atribut al lumii de dincolo, care este, într-un fel, o „lume pe dos“.

Or, aceste atribute ale lumii de dincolo au fost transferate cu încetul lumii de aici: aici sînt de căutat bogăţia şi fericirea, aici trebuie să rămînem tineri cu orice preţ, spaţiul lumii devine un mare centru de loisir unde nu putem fi decît veşnic tineri, fericiţi şi fără griji; redevenim copii după ce fuseserăm, cîndva, adulţi. În această lume, transparenţa şi imaterialitatea (informaţia nu mai are deja nevoie de un suport fizic) nu mai sînt un atribut metafizic. Astfel, Lumea de dincolo, lipsită de atributele sale esenţiale, este cu încetul golită de sens.

Primul a dispărut în imaginarul occidental Purgatoriul: spaţiu intermediar, apărut în zorii Evului Mediu, el a dispărut – după Le Goff – pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Rămînea Lumea de dincolo însăşi; odată cu transferul calităţilor sale esenţiale asupra lumii de aici, raţiunea sa de a fi a început să dispară şi ea. Astfel, epicurismul lumii moderne îşi găseşte justificarea, ca şi cel antic, în dispariţia zeilor săi. Această mutaţie profundă, ale cărei prime semne au apărut pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, încă nu s-a încheiat, şi va mai dura probabil o vreme, dar este astăzi o evidenţă de neocolit. Ca într-un celebru mic roman de Edwin A. Abbott devenim cu încetul transparenţi, opacitatea limitelor lumii se estompează. Dar în Flatland-ul lui Abbot lumea era transparentă doar pentru Dumnezeu; poate că ea nu este, pînă la urmă, decît un mic poem pe care îl recită, într-o clipă, Creatorul – un hai-ku divin…. 

Radu Drăgan este doctor în antropologie şi istoria religiilor.