Memorie colectivă și construirea ei în cheie românească
La nivelul spaţiului românesc, decupajul tematic şi bibliografic pe tema memoriei şi a inserţiei ei la nivelul spaţiului public se grupează ştiinţific în jurul textelor şi preocupărilor autorului Augustin Ioan, care tratează problema memoriei din perspectiva arhitectural-filozofică.
Contextul actual al studiului memoriei se încadrează pe două direcţii opuse: unul de majoritar în elaborări de tipul studiilor teoretice, a conferinţelor, a concursurilor de arhitectură, a schiţării unui cadru teoretic de inserare a memoriei şi unul practic, de implantare propriu-zisă a dispozitivelor memoriei în cadrul ţesutului urban, sub două forme: dispozitive ale memoriei arhetipale, perpetuate permanent în cadrul unei societăţi: arhitectura civilă comemorativă şi forme publice ale memoriei – aşa-numita „arhitectură memorială de for public“ („Arhitectura cărei memorii?“ în Dilema veche, anul VI, nr. 307).
Ambele forme construite ale memoriei se pliază pe un context sociopolitic local, ale cărui amprente se dezvoltă printr-un limbaj simbolic identitar şi care marcheză evoluţia societăţii româneşti de-a lungul ultimelor decade, studiul încadrînd temporal reprezentările memoriei după Al Doilea Război Mondial pînă în zilele noastre. Temporal, arhitectura memoriei este divizată în două perioade: o memorie anulată identitar, care s-a dezvoltat în umbra unei ideologii politice, şi o memorie contemporană, tributară trecutului totalitar, schiţată fragil la nivelul spaţiului urban: monumente dedicate Revoluţiei, şi memorialul Holocaustului la nivelul Bucureştiului, şi la nivel naţional: memorialul de la Sighet, Aiud, Timişoara, Piteşti.
Invocarea trecutului în forme contemporane ale memoriei este concentrată pe două paliere: memoria individuală configurată de monumentele din cadrul cimitirelor şi a memorialelor, memoria colectivă a grupurilor centrată în jurul reperelor istorice importante: Revoluţia română din 1989, Holocaustul în România şi comunismul. În cazul expunerii istoriei, intervin în ajustarea şi conturarea formei memoriei, politicile memoriei, concretizate prin măsuri de promovare şi „tehnici“ de expunere publică.
Liniile teoretice de poziţionare a acestor implanturi de memorie în spaţiul public au, în multe cazuri, în spate concursuri de arhitectură, ale căror rezultate nu se mai aplică: cazul memorialului din cimitirul Eroii Revoluţiei, cazul memorialului aeronauticii etc. Implantarea memoriei la nivelul spaţiului urban, aspect teoretic analizat în diverse studii ale profesorului Augustin Ioan „Monument, cenotaf, memorial sau despre «locuri aproape sacre»“ în Întoarcerea la spaţiul sacru, Paideia, 2004) se poate face prin acceptarea noţiunii de co-prezenţă. Marcarea locurilor în care apare o invocare a memoriei presupune invocarea unui trecut, a unei forme de percepţie a unei absenţe. Fie că este vorba de arhitectură civilă, ansambluri urbanistice sau artă civică, memoria rezidă sub formă condensată, care are nevoie să fie activată. Activarea acestui substrat se face prin asocierea unei naraţiuni materializării memoriei.
Lecturarea acesteia se poate face identificînd două tipuri de repere: memorii spontane şi memorii elaborate. Ambele dispun de o transfigurare în formă fizică a unui eveniment funerar, doar că reprezentările sînt diferite ca tipologie a reprezentării, mod de inserţie, loc şi mesaj. Simbolic, ambele înmagazinează o caracteristică sacră, de natură spirituală. Este chiar unul dintre criteriile de bază, care defineşte statutul de dispozitiv al memoriei, sau topos al memoriei. O altă formă de instalare a memoriei este „parazitarea“ construitului existent şi impregnarea lui cu noi semnificaţii istorice şi memoriale. Se naşte astfel o stratificare a memoriei, care se pliază peste straturi existente şi transmite un mesaj de natură socială, politică, culturală. Memoria instalată generează ritualuri sacre sau de natură laică, comemorativă, dar pentru această ritualizare, forma materializată devine reperul spaţial al acestor manifestări.
„Memoria aşadar (colectivă sau individuală), ale cărei monumente (urme-cenotaf) sînt trasate/ridicate pe loc ca urmare a unor ritualuri de fundare, refacere ciclică, despărţire, revizitare – este motorul principal de sus-ţinere a Spaţiului sacru ca teritoriu al sacrului. Aceste urme sau cenotafuri fixează şi rînduiesc în jurul lor/în lăuntrul lor spaţiul ca întrepătrundere de teritorii ale vizibilităţii.“ (http://inoe.inoe.ro/ianus/Augustin%20Ioan%203.htm)
Prin crearea aurei sacre, locurilor memoriei li se asigură o vizibilitate mai pregnantă la nivelul percepţiei lor: „La limită, astfel de Locuri publice semnalizate de către monument ca situri ale memoriei pot fi (şi au fost, de-a lungul istoriei) identificate (şi) ca Spaţii sacre. Situl unei bătălii – un eveniment major, de natură să consacre un Loc public – poate deveni teritoriul găzduirii unui templu“. Localizarea memoriei la nivelul spaţiului urban creează repere, impregnează existentul cu semnificaţii şi dezvoltă un nou palier de citire al tramei urbane, prin prisma acestor condensatori de memorie care dispun de o forţă narativă. Cît de mult aceste repere identifică caracterul identitar al unui societăţi sau al unui grup depinde de raportarea la elemente definitorii. Exemplul memorialelor Revoluţiei din Piaţa Universităţii, care împrumută simbolistic tipare arhetipale ale arhitecturii funerare – crucile – devine o emblemă a unei colectivităţii care şi-a minimizat în comunism trăirea şi exteriorizarea religioasă şi care sacralizeză „locul bătăliei“ prin încreştinare.
Monumentul de for public românesc pierde, prin intelectualizare şi expunere publică, acest caracter sacru, exhibiţionînd o formă căreia îi ataşează obiecte şi semnificaţii ulterioare (cazul Memorialului Holocaustului – autor Peter Jacobi) nefiind ea însăşi generatoare de astfel de mesaje puternice. Percepţia topoi-lor memoriei presupune un exerciţiu de memorie care trimite la istorie, prin lectura simbolurilor şi semnelor care fac trimitere. Tendinţa contemporană – instalată după Al Doilea Război Mondial, odată cu apariţia memorialelor Holocaustului – este experimentarea memoriei, trăirea ei. Şi atunci, exerciţiul de memorie implică o cufundare senzitivă şi cognitivă în trecut, pentru a putea reproduce, fie şi la nivel imagistic, acustic, o traumă.
Mariana NIŢU (septembrie 1980 – februarie 2011) a fost doctorand la UAUIM Bucureşti şi la Universitatea din Bologna.
