Istorie, Memorie şi Eshatologie
Istoria rece
Istoriografia, ca „ştiinţă umană“, stabileşte faptele trecutului. Pentru aceasta, breasla istoricilor se foloseşte de studiul şi critica izvoarelor. Conştiinţa colectivă a naţiunilor a atribuit, de-a lungul timpului, diferite semnificaţii morale şi juridice unora dintre aceste fapte. Cele care rămîn în dezbatere pornesc de la greşeli grave, delicte, crime, fraude, contravenţii. Toate aceste calificări depind însă de aderenţa noastră la anumite principii etice sau metafizice, la valori sociale sau antropologice. Istoricul judecă actele din trecut în funcţie de o axiologie care, dincolo de cauzalitatea pur factuală, defineşte conţinutul responsabilităţii morale.
Demersul ştiinţific al istoriografiei impune descrierea faptelor pe care oamenii le-au săvîrşit în societăţi cu date politice şi culturale diferite. Prima problemă a istoricului e raportarea faptelor la o intenţie specifică – legătura fără de care nu există responsabilităţi individuale. Istoricul se confruntă în mod constant cu necesitatea de a descrie, de a califica şi de a judeca alteritatea. Pentru conştiinţa colectivă, legitimitatea memoriei poate fi percepută, puţin cîte puţin, tocmai în rezultatul acestei munci de nuanţare a raportului nostru cu trecutul.
Memoria vie
În procesul aproape imperceptibil de transformare a istoriei factuale într-o memorie vie intervine conceptul de „echitate“ (sau „imparţialitate“). Aici se cere echilibrarea rigorii judecăţii morale sau juridice cu exactitatea dovezilor factologice (deci, implicit, cu precizia legăturii cauzale între agent/călău şi pacient/victimă). Normele însă, fie ele legale sau morale, se schimbă de la o epocă la alta; diferă de la o epocă la alta; se modifică în funcţie de condiţia socială. Această observaţie privind relativitatea normelor pune în discuţie orice absolutism moral: nu este oare anacronic să judeci practicile din Evul Mediu cu standardele ONU din 2010? Ordinul de referinţă al istoricilor este fundamental, întrucît el predetermină interpretarea faptelor. Hermeneutica memoriei trebuie să ţină cont, pe de altă parte, de mutaţiile aleatorii ale uitării.
Ce anume stă la baza acestei diferenţe hermeneutice care marchează judecata despre trecut? Cum se explică posibilitatea ca, în diferite comunităţi epistemice, acelaşi individ sau grup uman să fie judecat drept disident sau terorist, drept revoluţionar sau colonialist? Un prim răspuns ar fi că noi privim trecutul exclusiv prin lentila prezentului. La o privire mai atentă, ştim că memoria tinde să-şi producă o justificare ontologică din perspectiva viitorului. Referinţa pedagogică la „tinerele generaţii“ e, de altfel, curentă în discursul istoricilor. În ce măsură – ne putem întreba – judecata despre trecut nu vizează atunci şi o finalitate a timpului – acel punct lipsit de obscuritatea infinit decelabilă a trecutului? Privite dinspre finalitatea istoriei, normele morale îşi pierd relativitatea, iar faptele actorilor din trecut dobîndesc maximă transparenţă.
Survine aşadar o dilemă crucială şi fundamentală: care este definiţia radicală a umanităţii, prin care am putea contrabalansa contingenţa normelor? Putem tematiza o finalitate a Istoriei şi o perfecţiune a Omului aşa încît istoricul conştient de relativitatea formelor să nu piardă din vedere stabilitatea criteriilor morale ne varietur?
Civilizaţia modernă a stabilit „drepturile omului“ drept expresie a normei Umanităţii supreme. În numele acestor drepturi sînt calificate şi judecate astăzi toate actele. În numele acestor drepturi putem vorbi de „crime împotriva umanităţii“, definind ca „inumane“ crimele săvîrşite sub veac. Criteriul „imprescriptibilităţii“ nu dispare, în pofida trecerii timpului. Ne putem totodată întreba dacă acest concept, atît de important în morală şi decisiv în practica juridică, nu exclude totuşi noţiunea de „iertare“ – posibilitatea unei „absoluţiuni“ oferită la capătul istoriei, chiar şi pentru crimele cele mai grave. Memoria, aşadar, se poate naşte fără acest orizont al iertării?
Paradoxul sfîrşitului
Dinamica memoriei şi, mai ales, practica sa implică exigenţa unificării trecutului cu prezentul şi viitorul. Exigenţele de legitimitate şi de justiţie, constitutive pentru memorie, se situează într-o organizare a duratei care caută să recapituleze definitiv şi liniştitor toate lucrurile. Orizontul iertării nu poate exista fără anularea caracterului diviziv, fragmentat şi fracturat al temporalităţii. Idealul memoriei este programat în funcţie de viitor. Instituirea justiţiei presupune reamintirea sau colectarea empirică a tuturor evenimentelor din trecut; pronunţarea iertării însă duce la experienţa păcii şi la o reconciliere paradoxală între trecut, prezent şi viitor.
Dimensiunea eshatologică a istoriei e prezentă în chiar noţiunea de viitor colectiv sau de conştiinţă universală a umanităţii. Cruzimea crimelor din trecut sau caracterul abominabil al celor mai mari violenţe umane nu e contestat sau negat; dar pronunţarea adevărului despre trecut nu ia dreptul speranţei de a visa la o altă lume şi, în planul spiritului, la un alt veac, în care pacea, iar nu războiul să domnească. Nu răzbunarea sau răfuiala cu trecutul, ci datoria faţă de adevăr şi gîndul faţă de generozitatea viitorului justifică exerciţiul rememorării. Memoria eshatologică a crimelor nu minimalizează suferinţa victimelor, nici nu bagatelizează gravitatea actelor sau a responsabilităţii individuale din spatele practicilor totalitare.
Recunoaşterea condiţiilor de posibilitate (chiar şi doar conceptuală) pentru apariţia iertării face însă din acţiunea prezentă o lucrare roditoare; unii primesc speranţa depăşirii trecutului împovărător prin recunoaştere şi ispăşire; alţii refuză pocăinţa şi se închid în monologul autojustificării. O memorie vie, însă, nu poate realiza sinteza dintre trecut, prezent şi viitor, dacă se închide în legea de fier a revanşei sau a răzbunării. Dimensiunea eshatologică a memoriei transcende vechiul slogan al dreptăţii punitive: „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“. Memoria vie poate acorda speranţei posibilitatea unui afară-din-timp ideal, imposibil de găsit în mod obiectiv, dar care – aşa cum ne arată mărturiile celor trecuţi prin lagărele ororii comuniste sau naziste – se ascunde în profunzimea interiorităţii. Acest loc „afară-din-timp“ ne priveşte, de fapt, pe fiecare dintre noi. Doar în această ultimă dimensiune putem simţi armonia coerenţei timpului şi dimensiunea recuperatoare a memoriei. În această interioritate, accesibilă tuturor, putem anticipa sau chiar pregusta pacea; nu vorbim aici despre echilibrul fragil întreţinut prin contrabalansarea mai multor raporturi de forţă dinăuntrul istoriei, ci de pacea dobîndită printr-un act de asumare activă a memoriei trecutului cu gîndul la libertatea promisiunii eshatologice. Acolo, „afară-din timp“, se iveşte împăcarea şi reconcilierea – acolo persoana umană descoperă un alt criteriu al umanităţii şi posibilitatea unei conştiinţe împăcate nu doar individual sau colectiv, ci din perspectiva universalităţii.
Textul de faţă este un rezumat al prelegerii susţinute la Universitatea de Vară de la Rîmnicu-Sărat, organizată de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, ediţia a IV-a, 22-28 august 2010; traducere şi adaptare din limba franceză: Diana Mitte şi Mihail Neamţu.
Jean-Claude Polet este profesor emerit al Universităţii Catolice Louvain-la-Neuve, Belgia.
