Starea-sentiment de comunitas şi mass-media

- practica pelerinajului în România contemporană -

N.red.: În numărul trecut (331), Mirel Bănică a început (în articolul „Eu cred în felul meu“) povestea unei cercetări de teren întreprinse, în octombrie 2009, cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva. În acest număr apare partea a doua.  

14 octombrie 2009. Ora 03,30 dimineaţa. Ceaţă, frig umed. Oamenii se aşază grăbiţi în rînd, fără a schimba nici un cuvînt între ei. Toţi evaluează din priviri lungimea cozii şi timpul asociat de aşteptare. Fiecărui reper vizual îi corespunde un anumit număr de ore. „Anul trecut am început coada de aici de la baie (este vorba de o mai veche baie publică, mărturie a prezenţei evreieşti din oraş) şi am ajuns la Sfînta în jur de ora 11 dimineaţa“, aud pe cineva din jur. Se poate vorbi oare de „noroc“ atunci cînd vrei să înţelegi ce se întîmplă într-un pelerinaj? Am norocul să fi intrat de data aceasta în rînd împreună cu un grup de circa 15 persoane, bărbaţi şi femei, originari din Matca, comună din sudul judeţului Galaţi. O localitate renumită pentru producţia sa de legume – de altfel, cît timp au stat la rînd, bărbaţii nu au încetat să vorbească despre diferitele pieţe din ţară unde au fost prezenţi cu fructe şi legume. „Mătcaşii“ – după cum se autodenumesc – se încurajează reciproc pentru a rezista frigului din ce în ce mai persistent şi oboselii provocate de statul în picioare. Bărbaţii au uşoare altercaţii verbale cu jandarmii, care le cer să nu mai iasă din rînd şi să nu depăşească linia gardului metalic de control. În lumina bolnăvicioasă a iluminatului stradal, fumul de ţigară se ridică spre cer în volute violete. Banana time: bărbaţii îşi aduc aminte de armată, de felul cum „omorau“ timpul acolo. Apoi îi privesc pe mai tinerii jandarmi îmbrăcaţi în ţinută de intervenţie şi spun admirativ: „sînt aici adunate şase unităţi de jandarmi, din şase judeţe ale Moldovei“. Trag cu şi mai multă sete din ţigară. Soţiile par a fi mult mai disciplinate. Nu ies din rînd, nu fumează, nu fac incesante deplasări după cafea. Ba, mai mult, îşi ceartă soţii: „Cum ai să o atingi tu pe Sfînta cu buzele alea spurcate de ţigară“, spune mustrător una dintre ele. Bărbaţii nu răspund nimic, doar că încetează să mai glumească. Obsesia aceasta a spurcăciunii, a întinării sacrului am întîlnit-o mai tîrziu şi la o ţigancă în vîrstă ce vindea batiste şi lenjerie de corp. „Batistele se ating de raclă, apoi se poartă în poşetă, în buzunar, îmi spune femeia. Poţi să te ungi cu ea pe unde te doare. Da’ să nu daţi cu ea pe la nas, că este păcat mare“. Contaminarea cu sacrul este fulgerătoare, iar reaua lui utilizare poate avea consecinţe funeste – iată ce cred că a vrut să-mi transmită vînzătoarea ambulantă. 

Ora 06,30 dimineaţa. După estimările mele, am avansat cam 70 de metri liniari, nu mai mult. „Abia acum începe să ne muncească rîndul“, spune cineva din spatele meu, pe care nu-l pot identifica. Un bătrîn îmbrăcat ponosit povesteşte, oricui are chef să-l asculte, viaţa şi minunile Sfintei Parascheva. Un fel de stare de spirit bon enfant pluteşte în aer. Oamenii încep să discute timid, subiectele sînt diverse, legate în general de viaţa cotidiană şi de pelerinaj. Supravegherea jandarmilor devine şi ea mai atentă. Tot pentru a omorî timpul, unul dintre mătcaşi iese din rînd. Cumpără flori, se întoarce rapid cu braţele încărcate de crizanteme aproape sălbatice. „Ia uitaţi-vă oameni buni la el, parcă-i ieşit drept de la emisiunea lu’ ăla de la Antena, Mircea Radu, Din Dragoste“, exclamă sonor unul dintre ei. Toată lumea izbucneşte în rîs. Tot atunci îşi face apariţia un cuplu neobişnuit în viaţa reală, firesc în acest cadru. Doi pensionari, soţ şi soţie, poartă între ei, fiecare agăţat de o toartă, un coş de răchită, plin cu gogoşi calde. Servesc gogoşi oricui doreşte, însoţite de un pahar de vin roşu dintr-o sticlă de plastic. Mătcaşii iau cu toţii gogoşi, mulţumesc respectuos, să fie de sufletul lor şi altele asemenea, răspunsuri obişnuite în astfel de ocazii. Unul dintre bărbaţi regretă cu voce tare că vinul nu a fost cald, să se mai încălzească puţin. Într-adevăr, frigul a devenit foarte tăios, acum la ivirea primelor gene de lumină. Rîndul pare să se fi transformat într-un animal viu, avînd propria lui viaţă. Începem să ne simţim apropiaţi unul de celălalt, se formează acea stare-sentiment de communitas, esenţa pelerinajului, analizată atent de antropologul Victor Turner în cartea Imagine şi pelerinaj în cultura creştină, publicată în 1978 şi devenită între timp un reper clasic în studiul pelerinajelor. O femeie din grupul de la Matca îmi spune cu o voce joasă, pentru a nu fi auzită şi de cei din jur, că au „bărbaţi buni, care nu beau“. Ba mai mult, vin des şi la slujba de duminică sau la sărbătorile de peste an, atunci cînd nu sînt plecaţi cu treburi prin ţară. 

Ajungem într-o zonă în care stîlpii sînt numerotaţi, ca nişte staţii de autobuz. Hîrtia trasă la imprimantă, format A4, este plastifiată şi fixată pe stîlpii de iluminat public şi pe alte repere naturale (garduri, ziduri de casă) la circa doi metri înălţime. Brusc, cei din jurul meu par a fi scoşi din amorţeala care-i cuprinsese. Încep să citească cu voce tare „staţiile“ rămase pînă la marea întîlnire. Abia mai tîrziu, în cadrul pelerinajului de Sfîntul Dumitru de la Bucureşti, am aflat rostul acestor numere, după ce am discutat cu o studentă medicinistă, voluntară Crucea Roşie. Ele servesc la regularizarea fluxului de pelerini şi la orientarea în caz de urgenţă medicală sau de altă natură, ca puncte de reper vizual. Repet, pe teren am văzut cum efectul psihologic asupra pelerinilor era extraordinar. 

Un strigăt agită mulţimea: „A venit Proteveul!“. Proteveul este numele generic care este atribuit oricărui post de televiziune prezent aici. Într-adevăr, undeva în faţă se poate vedea lumina orbitoare a unui reflector şi o tînără reporteră care „ştie mai multe despre ceea ce se întîmplă“, potrivit formulei de prezentare deja consacrate în jargonul media. Fiecare dintre cei prezenţi în rînd îşi intră imediat în rol, construind involuntar pentru camere imaginea pelerinului: sînt strînse scaunele pliante, femeile îşi aranjează baticul de pe cap, bărbaţii aruncă ţigările etc. Acest comportament în faţa camerelor de filmat l-am întîlnit la toate pelerinajele la care am participat. Grace Davie, sociolog britanic, într-un studiu dedicat religiozităţii contemporane, crede că ritualitatea modernă are următoarea marcă specifică: fiinţele umane se autodefinesc ca protagonişti ai acţiunilor rituale, veritabili autori şi actori, spre deosebire de ritualitatea aşa-zis „tradiţională“, în care orice acţiune era condusă de un număr mic de persoane, clerici sau laici. Cred că, în cazul studiat de noi, mass-media îndeplineşte tocmai acest rol, de amplificator al individului, protagonist şi autor al pelerinajului. 

În cele din urmă, echipa de televiziune se opreşte doar la cîţiva metri în faţa mini-grupului din care fac parte. Oamenii par sincer dezamăgiţi, reintră în starea de aşteptare obişnuită. Eu mă gîndesc că ar trebui să scriu un studiu separat cu privire la evoluţia reflectării pelerinajelor în mass-media românească, care oscilează de la idealizarea pioasă a pelerinajului, la bătălia pe sarmale, privite ca motor al acţiunii, după expresia profesorului Vintilă Mihăilescu, folosită într-un articol dedicat „deconstrucţiei sarmalelor“, un aliment generator de ordine socială în cadrul pelerinajului. 

(va urma) 

Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor. Recent, a publicat cartea Fals jurnal de căpşunar, la Editura Institutul European.