Despre onoarea de a dezonora istoria

- Hayden WHITE la București -

E poate pentru prima dată cînd Universitatea Bucureşti acordă titlul de doctor honoris causa unui scandalagiu. Pentru că asta este Hayden White, un etern scandalagiu. 

Acestui prestigios şi erudit critic de 82 de ani, cu căutătura vioaie şi cu o poftă adolescentină de a te întărîta, i se pot contesta – şi i-au fost adesea contestate – multe calităţi şi reuşite, dar nimeni nu poate nega că filozoful californian al istoriei este una dintre cele mai cunoscute şi provocatoare personalităţi ale teoriei americane postmoderne. 

În conferinţele şi dezbaterile la care a participat în Bucureşti, la BCU şi NEC, vocea venerabilului profesor White a reluat pe un ton jucăuş ideile serioase ale tînărului White, criticul care acum aproape o jumătate de secol privea înapoi cu furie la tradiţia istoriografică. De altfel, faima i-a adus-o opera lui de pionierat de la sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Atunci Hayden White a declanşat o isterie printre istorici. Drumul a fost deschis de revoluţionarul articol „The Burden of History“ („Povara istoriei“) din 1966 (History and Theory, vol. 5, no 2, 1966, pp. 111-134 şi republicat în Tropics of Discourse. Essays in Cultural Criticism. Baltimore and London: The Johns Hopkins University Press, 1978). Iată concis şi fără echivoc tezele propuse acolo. 

Mai întîi, că istoricii sînt rigizi, dar fără rigoare, că sînt impresionişti, dar le lipseşte sensibilitatea; că istoria a decăzut pînă la gradul unei ştiinţe de rangul trei (după ştiinţele exacte şi cele ale naturii) şi al unei arte de mîna a doua. Aici White redeschide nişte răni mai vechi de pe obrazul istoricilor, rememorînd portretele derizorii ale acestora din Naşterea tragediei şi din Despre foloasele şi ponoasele istoriei pentru viaţă ale lui Nietzsche, ori din operele unor scriitori ca George Eliot, Ibsen, Gide, Th. Mann, Camus ori Sartre, printre mulţi alţii. 

Apoi, că istoricii sînt ipocriţi şi imberbi teoretic atunci cînd se declară pe rînd scutiţi ba de rigorile ştiinţelor experimentale, ba de pretenţiile stilului şi intuiţiei artistice. După mai bine de 150 de ani, a devenit caducă această schismă romantică între artiştii care dispreţuiesc ştiinţele şi oamenii de ştiinţă care ignoră arta. White îi somează pe istorici să admită că istoria însăşi este un simplu accident istoric al veacului al XIX-lea şi că în miezul secolului al XX-lea ea se cere regîndită radical. 

Nu în ultimul rînd, White îi acuză pe istorici că ar îngîna servil sloganuri guvernamentale şi clişee patriotarde şi că nu sînt în stare să ne pregătească pentru catastrofele istorice (cu atît mai puţin să le prevină), aşa cum s-a văzut în cazul conflagraţiilor mondiale. El clamează că istoria a devenit o povară morbidă pentru contemporani, fiindcă nu face decît să perpetueze şi să justifice instituţii anacronice prin discursul ei anticarial, plin de fixaţii necrofile. 

White le propune tuturor acestor istorici să adopte atitudinea emancipată a criticului de artă modern. Spre deosebire de istoricul tradiţionalist, acesta înţelege că pot exista mai multe versiuni diferite ale realităţii. Felul în care Constable reprezintă viaţa nu este mai „corect“ decît cel al lui Cézanne, ci are un alt principiu figurativ de coeziune internă. Pentru istorie, metafora dominantă a unui text selectează şi organizează materialul istoric într-un stil al reprezentărilor trecutului. E foarte probabil că „Povara istoriei“ a reprezentat preludiul germinativ al unei opere ce se înfiripează. Articolul propunea temele importante ale unui traseu filozofic ce urma să se desfăşoare. 

Metaistoria 

Pentru White, pasul următor, îndelung pregătit, avea să fie bătaia pentru un legendar salt în posteritate. Istoria urma să îl consemneze sub numele de Metaistoria. Imaginaţia istorică în Europa secolului al XIX-lea (Metahistory. The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe. Baltimore & London: Johns Hopkins University Press, 1973). 

În acest volum, teoreticianul american avea să realizeze un număr de iluzionism la fel de spectaculos şi scandalos precum miracolele alchimiştilor. Sub ochii neîncrezători ai specialiştilor, White a făcut să se ivească un condamnat la transparenţă: limbajul istoriei. Momentele cînd maniera istorisirii distrăgea atenţia cititorului de la semnificaţia acesteia fuseseră considerate trădări ale istoriei, iar respectivii autori – nişte transfugi în tabăra beletristicii. 

White ne invită să credem într-o doctrină la fel de şocantă precum cea a transmutaţiei alchimice: aceea că orice text istoric este în profunzimea lui un text poetic. Că orice istorisire, ficţională ori veridică, nu este decît o naraţiune şi că, asemenea oricărei povestiri, ea poate fi redată în maniere diferite. Aflăm, astfel, că există patru „stiluri ale gîndirii istorice“ altoite pe tulpina a patru tropi fundamentali (master tropes), desprinşi dintr-o tradiţie ce îi reuneşte pe nealăturabilii Vico şi Kenneth Burke: metafora, metonimia, sinecdoca şi ironia. White numeşte aici nu nişte simple înflorituri retorice cu scop decorativ, ci nişte principii de organizare a reprezentărilor noastre despre trecut. Cînd bagheta magică a uneia dintre cele patru modalităţi figurale de coagulare atinge naraţiunea, aceasta se va aşeza cuminte într-unul din patru tipare corespunzătoare, croite după arhetipurile narative ale lui Northrop Frye: romanţul, comedia, tragedia şi satira. Ca unui iniţiat în tainele universului discursiv, lui White i se arată tablele unor corespondenţe de nedistins pentru priviri profane. În spatele celor patru tropi şi al celor patru arhetipuri narative se întrevăd patru modalităţi epistemologice – formistă, organicistă, mecanicistă şi contextualistă (Stephen C. Pepper) – şi patru predispoziţii fundamentale către utopiile ideologice ale anarhismului, radicalismului, liberalismului şi conservatorismului (Karl Mannheim). 

Urmează o serie de seducătoare analize ale naraţiunilor istorice produse de Michelet, Ranke, Tocqueville şi Burkhardt şi ale tropismelor unor filozofi ai istoriei precum Hegel, Marx, Nietzsche şi Croce. La baza acestora stă intuiţia că stilul acestor istorici şi filozofi constă în tensiunile creative dintre palierele tropologic, narativ, epistemologic şi ideologic. 

Pe majoritatea exegeţilor, Hayden White i-a impresionat prin opera sa de pionierat: el a fost neo-istorist cu un deceniu înaintea lui Stephen Greenblatt, şi-a asumat critic condiţia postmodernă înainte de Lyotard, a practicat analiza de discurs poststructuralistă pînă ce moda lui Derrida ori Foucault să fi explodat pe scena americană şi a propus pluralismul interpretărilor ori perspectivismul ironic cu câţiva ani înainte de Rorty. 

Libertatea antidogmatică 

Dar White n-a luat în răspăr doar tradiţia. El a rămas nemulţumit de orice fel de monoteism teoretic, de orice jargon critic, fie el şi revoluţionar. Ironist convins, White a forţat ironia la un act de luciditate ultimă, întorcînd-o asupra ei înseşi. Cînd a părut că susţine mai abitir relativismul, a proclamat nevoia unor imperative morale, iar cînd a părut să proslăvească neîncetatele variaţii istorice, a invocat arhetipurile transistorice. A reuşit astfel să îi enerveze pe tradiţionalişti şi să îi dezamăgească pe postmoderni. Om fără religie, White continuă şi azi să creadă cu sfinţenie în libertatea antidogmatică. E veşnic dornic să spargă vitrinele oricărui muzeu al ideilor, pentru a le lăsa să respire din nou, să vieţuiască şi să evolueze. 

Nedisciplinat în interpretarea istoriei, Hayden White nu s-a sfiit să facă istorie şi în afara acestei discipline academice. În 1972, cu un an înainte de publicarea Metaistoriei, White a inaugurat era modernă a autonomiei şi a libertăţii de conştiinţă universitare, atunci cînd a cîştigat la Curtea Supremă un proces pe care îl intentase poliţiei din Los Angeles, acuzînd-o că se infiltrase în campusuri şi că spiona discuţiile de la cursuri şi seminarii, prin intermediul unor poliţişti deghizaţi în studenţi. Patruzeci de ani mai tîrziu, Hayden White a vorbit la Bucureşti despre natura ilegală a unor legi şi despre istorii care nu reuşesc să ne înveţe nimic, scandalizîndu-şi şi entuziasmîndu-şi publicul, aşa cum a ştiut să o facă mereu, în numele libertăţii de gîndire şi al demnităţii umane. 

Este imaginea cu care probabil că Hayden White va rămîne în memoria culturală a postmodernităţii – aceea a unui seducător şi subtil, etern scandalagiu.

Bogdan Ştefănescu este conferenţiar la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, redactor-şef al University of Bucharest Review. A Journal of Literary and Cultural Studies şi traducător literar.