Despre onoarea de a dezonora istoria

Bogdan ȘTEFĂNESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 357 din 16 - 22 decembrie 2010
Despre onoarea de a dezonora istoria jpeg

- Hayden WHITE la București -

E poate pentru prima dată cînd Universitatea Bucureşti acordă titlul de doctor honoris causa unui scandalagiu. Pentru că asta este Hayden White, un etern scandalagiu. 

Acestui prestigios şi erudit critic de 82 de ani, cu căutătura vioaie şi cu o poftă adolescentină de a te întărîta, i se pot contesta – şi i-au fost adesea contestate – multe calităţi şi reuşite, dar nimeni nu poate nega că filozoful californian al istoriei este una dintre cele mai cunoscute şi provocatoare personalităţi ale teoriei americane postmoderne. 

În conferinţele şi dezbaterile la care a participat în Bucureşti, la BCU şi NEC, vocea venerabilului profesor White a reluat pe un ton jucăuş ideile serioase ale tînărului White, criticul care acum aproape o jumătate de secol privea înapoi cu furie la tradiţia istoriografică. De altfel, faima i-a adus-o opera lui de pionierat de la sfîrşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Atunci Hayden White a declanşat o isterie printre istorici. Drumul a fost deschis de revoluţionarul articol „The Burden of History“ („Povara istoriei“) din 1966 (History and Theory, vol. 5, no 2, 1966, pp. 111-134 şi republicat în Tropics of Discourse. Essays in Cultural Criticism. Baltimore and London: The Johns Hopkins University Press, 1978). Iată concis şi fără echivoc tezele propuse acolo. 

Mai întîi, că istoricii sînt rigizi, dar fără rigoare, că sînt impresionişti, dar le lipseşte sensibilitatea; că istoria a decăzut pînă la gradul unei ştiinţe de rangul trei (după ştiinţele exacte şi cele ale naturii) şi al unei arte de mîna a doua. Aici White redeschide nişte răni mai vechi de pe obrazul istoricilor, rememorînd portretele derizorii ale acestora din Naşterea tragediei şi din Despre foloasele şi ponoasele istoriei pentru viaţă ale lui Nietzsche, ori din operele unor scriitori ca George Eliot, Ibsen, Gide, Th. Mann, Camus ori Sartre, printre mulţi alţii. 

Apoi, că istoricii sînt ipocriţi şi imberbi teoretic atunci cînd se declară pe rînd scutiţi ba de rigorile ştiinţelor experimentale, ba de pretenţiile stilului şi intuiţiei artistice. După mai bine de 150 de ani, a devenit caducă această schismă romantică între artiştii care dispreţuiesc ştiinţele şi oamenii de ştiinţă care ignoră arta. White îi somează pe istorici să admită că istoria însăşi este un simplu accident istoric al veacului al XIX-lea şi că în miezul secolului al XX-lea ea se cere regîndită radical. 

Nu în ultimul rînd, White îi acuză pe istorici că ar îngîna servil sloganuri guvernamentale şi clişee patriotarde şi că nu sînt în stare să ne pregătească pentru catastrofele istorice (cu atît mai puţin să le prevină), aşa cum s-a văzut în cazul conflagraţiilor mondiale. El clamează că istoria a devenit o povară morbidă pentru contemporani, fiindcă nu face decît să perpetueze şi să justifice instituţii anacronice prin discursul ei anticarial, plin de fixaţii necrofile. 

White le propune tuturor acestor istorici să adopte atitudinea emancipată a criticului de artă modern. Spre deosebire de istoricul tradiţionalist, acesta înţelege că pot exista mai multe versiuni diferite ale realităţii. Felul în care Constable reprezintă viaţa nu este mai „corect“ decît cel al lui Cézanne, ci are un alt principiu figurativ de coeziune internă. Pentru istorie, metafora dominantă a unui text selectează şi organizează materialul istoric într-un stil al reprezentărilor trecutului. E foarte probabil că „Povara istoriei“ a reprezentat preludiul germinativ al unei opere ce se înfiripează. Articolul propunea temele importante ale unui traseu filozofic ce urma să se desfăşoare. 

Metaistoria 

Pentru White, pasul următor, îndelung pregătit, avea să fie bătaia pentru un legendar salt în posteritate. Istoria urma să îl consemneze sub numele de Metaistoria. Imaginaţia istorică în Europa secolului al XIX-lea (Metahistory. The Historical Imagination in Nineteenth-Century Europe. Baltimore & London: Johns Hopkins University Press, 1973). 

În acest volum, teoreticianul american avea să realizeze un număr de iluzionism la fel de spectaculos şi scandalos precum miracolele alchimiştilor. Sub ochii neîncrezători ai specialiştilor, White a făcut să se ivească un condamnat la transparenţă: limbajul istoriei. Momentele cînd maniera istorisirii distrăgea atenţia cititorului de la semnificaţia acesteia fuseseră considerate trădări ale istoriei, iar respectivii autori – nişte transfugi în tabăra beletristicii. 

White ne invită să credem într-o doctrină la fel de şocantă precum cea a transmutaţiei alchimice: aceea că orice text istoric este în profunzimea lui un text poetic. Că orice istorisire, ficţională ori veridică, nu este decît o naraţiune şi că, asemenea oricărei povestiri, ea poate fi redată în maniere diferite. Aflăm, astfel, că există patru „stiluri ale gîndirii istorice“ altoite pe tulpina a patru tropi fundamentali (master tropes), desprinşi dintr-o tradiţie ce îi reuneşte pe nealăturabilii Vico şi Kenneth Burke: metafora, metonimia, sinecdoca şi ironia. White numeşte aici nu nişte simple înflorituri retorice cu scop decorativ, ci nişte principii de organizare a reprezentărilor noastre despre trecut. Cînd bagheta magică a uneia dintre cele patru modalităţi figurale de coagulare atinge naraţiunea, aceasta se va aşeza cuminte într-unul din patru tipare corespunzătoare, croite după arhetipurile narative ale lui Northrop Frye: romanţul, comedia, tragedia şi satira. Ca unui iniţiat în tainele universului discursiv, lui White i se arată tablele unor corespondenţe de nedistins pentru priviri profane. În spatele celor patru tropi şi al celor patru arhetipuri narative se întrevăd patru modalităţi epistemologice – formistă, organicistă, mecanicistă şi contextualistă (Stephen C. Pepper) – şi patru predispoziţii fundamentale către utopiile ideologice ale anarhismului, radicalismului, liberalismului şi conservatorismului (Karl Mannheim). 

Urmează o serie de seducătoare analize ale naraţiunilor istorice produse de Michelet, Ranke, Tocqueville şi Burkhardt şi ale tropismelor unor filozofi ai istoriei precum Hegel, Marx, Nietzsche şi Croce. La baza acestora stă intuiţia că stilul acestor istorici şi filozofi constă în tensiunile creative dintre palierele tropologic, narativ, epistemologic şi ideologic. 

Pe majoritatea exegeţilor, Hayden White i-a impresionat prin opera sa de pionierat: el a fost neo-istorist cu un deceniu înaintea lui Stephen Greenblatt, şi-a asumat critic condiţia postmodernă înainte de Lyotard, a practicat analiza de discurs poststructuralistă pînă ce moda lui Derrida ori Foucault să fi explodat pe scena americană şi a propus pluralismul interpretărilor ori perspectivismul ironic cu câţiva ani înainte de Rorty. 

Libertatea antidogmatică 

Dar White n-a luat în răspăr doar tradiţia. El a rămas nemulţumit de orice fel de monoteism teoretic, de orice jargon critic, fie el şi revoluţionar. Ironist convins, White a forţat ironia la un act de luciditate ultimă, întorcînd-o asupra ei înseşi. Cînd a părut că susţine mai abitir relativismul, a proclamat nevoia unor imperative morale, iar cînd a părut să proslăvească neîncetatele variaţii istorice, a invocat arhetipurile transistorice. A reuşit astfel să îi enerveze pe tradiţionalişti şi să îi dezamăgească pe postmoderni. Om fără religie, White continuă şi azi să creadă cu sfinţenie în libertatea antidogmatică. E veşnic dornic să spargă vitrinele oricărui muzeu al ideilor, pentru a le lăsa să respire din nou, să vieţuiască şi să evolueze. 

Nedisciplinat în interpretarea istoriei, Hayden White nu s-a sfiit să facă istorie şi în afara acestei discipline academice. În 1972, cu un an înainte de publicarea Metaistoriei, White a inaugurat era modernă a autonomiei şi a libertăţii de conştiinţă universitare, atunci cînd a cîştigat la Curtea Supremă un proces pe care îl intentase poliţiei din Los Angeles, acuzînd-o că se infiltrase în campusuri şi că spiona discuţiile de la cursuri şi seminarii, prin intermediul unor poliţişti deghizaţi în studenţi. Patruzeci de ani mai tîrziu, Hayden White a vorbit la Bucureşti despre natura ilegală a unor legi şi despre istorii care nu reuşesc să ne înveţe nimic, scandalizîndu-şi şi entuziasmîndu-şi publicul, aşa cum a ştiut să o facă mereu, în numele libertăţii de gîndire şi al demnităţii umane. 

Este imaginea cu care probabil că Hayden White va rămîne în memoria culturală a postmodernităţii – aceea a unui seducător şi subtil, etern scandalagiu.

Bogdan Ştefănescu este conferenţiar la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine a Universităţii Bucureşti, redactor-şef al University of Bucharest Review. A Journal of Literary and Cultural Studies şi traducător literar.

Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“
Window through a window in Röe gård café 2 jpg
Decît un termopan, șefu’
După două ore de spart la daltă de jur împrejur, o opinteală finală a extras tocul ferestrei din perete, cu pervaz cu tot.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
O să fie bine! – recensămînt 2022 –
O să ajung eu în Albania, iar ei or să fie tot la coadă, încremeniți în așteptare.
E cool să postești jpeg
Viața fără Facebook
Cura de dezintoxicare de Facebook i-a făcut pe subiecții studiului mai toleranți față de ideile politice ale taberei adverse.
p 20 jpg jpg
La ceasul fără umbre al amiezii
Pentru viaţa spirituală, pentru căutarea şi întîlnirea cu Cel nelocalizabil, locul mai are importanţă?
Theodor Pallady jpeg
Pe terasă, cu Epictet
Greu de spus dacă stoicismul e la modă pentru că se poartă textele aspiraționale sau pentru că timpul nostru face loc unui anume neo-păgînism.
Jilava Prison jpg
Răutatea și contextul de viață
Oamenii vinovați de ceva rău, cîți or fi ei, provin adeseori din rîndul celor buni.
p 24 1 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Labirintul din tufișuri de tuia și-a deschis porțile pentru 78 de nudiști.
Zizi și neantul jpeg
Mentalități din alt film
Avem, oarecum, un obraz mai gros, ne-am învățat, de nevoie, să fim mai puțin sensibili în momente în care, de fapt, ar trebui să fim.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
M-aș muta din București, dar unde?
Mereu am urît cumva Bucureștiul, deși m-am străduit să-l iubesc, iar în ultimii ani, de cînd nu se întrevede nici o schimbare, l-am urît mai mult decît oricînd.
p 19 WC jpg
Ordinea morală a lumii
Ne place sau nu, chiar există și femei care nu vor să aibă copii. Ce se întîmplă dacă le obligi să ducă sarcina la termen și să dea naștere unui copil pe care nu-l doresc?
p 20 jpg jpg
„Cîntarea Cîntărilor” și tandrețea interpretării
În mijlocul unei istorii a poporului lui Dumnezeu aspru judecată, cu căderi și ridicări neîncetate, cu plîngeri și strigăte de speranță, pocăință, credință neclintită și întunecate lepădări stă un cîntec de dragoste care lovește pe cititor chiar în creștetul sufletului și al cărnii.

Adevarul.ro

image
Accesul turiştilor, interzis în Thassos. Pe ce plaje nu se mai poate ajunge
Mai multe restricţii sunt în vigoare pentru turiştii care ajung în Grecia, începând cu data de luni, 8 august. Autorităţile au interzis accesul din cauza riscului de incendiu.
image
Bătaie în tren între un controlor şi un călător fără bilet. Agresorul este căutat de oamenii legii VIDEO
Un controlor de bilete a fost lovit de un pasager fără bilet care a devenit nervos în momentul în care a fost depistat. Totul s-a petrecut într-un tren care circula pe ruta Mangalia - Sibiu.
image
Primele imagini cu muniţia românească  primită de soldaţii ucraineni VIDEO
Site-ul specializat Ukraine Weapons Tracker au prezentat imagini cu ceea ce par a fi obuze de calibrul 122 milimetri fabricate în România de Romarm în 2022.

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.