Poverism

Rîndurile de mai jos reprezintă cîteva comentarii pe marginea cărţii Poverism – Pentru reîncreştinarea zidirii, de Augustin Ioan. Despre poverism putem spune că se regăseşte nu numai în arhitectură şi este mai degrabă o atitudine socială ce reprezintă acceptarea sărăciei sub toate formele, recunoscută ca o problemă a epocii, admiţînd totodată toate rezolvările posibile. În arhitectura contemporană, poverismul poate deveni un curent care caută răspunsuri la problemele globale-locale ale unui nou mileniu, prin redescoperirea dimensiunii sacre a construirii. Poverismul este o voce specială, cu al cărui concept ne-am familiarizat încă din timpul facultăţii, neputîndu-i, la vremea aceea, înţelege toate sensurile. Odată cu trecerea timpului, ne-am confruntat cu diverse situaţii pe care viaţa ni le-a scos în cale, situaţii care ne-au maturizat pînă în punctul aprofundării acestei teme prin intermediul cărţii de faţă. Felul în care sacrul este considerat material de construire al unei arhitecturi aruncă o lumină nouă asupra vieţii comunităţii pentru care zideşte. În încercarea de revalorizare a sacrului, poverismul caută să rezolve atît problemele păturilor sociale, „tradiţional“ sărace, cît şi a marilor sărăciţi, cei rămaşi fără adăpost în urma războaielor, în urma confruntărilor cu dezastrele naturale sau a emigraţiilor de toate tipurile. Poverismul caută să fie mai degrabă o implicare a creativităţii, decît o mînă întinsă de o instanţă creatoare, în acelaşi timp încercînd să atragă comunitatea în procesul de redescoperire-regăsire sau chiar inventare a unor noi relaţii între oameni. Arhitectul nu doar creează casa, ci se şi implică afectiv în spaţiul creat, privindu-şi opera ca un proces în care trecutul este valorificat iar viitorul continuu descifrat. 

Arhitectura poveristă nu poate fi considerată simplistă sau minimalistă, ci mai degrabă pregătită să facă faţă crizei, să construiască pentru o comunitate, pledînd pentru o construire în exterior, pornită din puternice convingeri interioare. Acest proces este continuu şi presupune construirea unei comunităţi, şi nu doar zidirea, la propriu, a unei case. În acest proces de conştientizare a societăţii asupra conceptului de arhitectură poveristă s-a alăturat, din punctul meu de vedere, şi artistul pictor arhitect Hundertwasser.  

Urmare a cărţii, m-am gîndit la o altă carte, cea despre viaţa pictorului arhitect „rege cu cinci piei“ Friedensreich Hundertwasser, pentru care arta a fost întotdeauna un martor al timpului său.  Pentru Hundertwasser, omul are trei piei: epiderma naturală, hainele şi casa. Cea de-a patra piele a omului este mediul social şi, în sfîrşit, a cincea este pielea planetară. Or, o temă asemănătoare este descrisă şi în Poverism… anume cea a pămîntului-piele, unde situl reprezintă nu doar o aglomerare de straturi, ci şi o piele, o coajă, o îmbrăcăminte rămasă pe alocuri goală, acolo unde nu se reflectă intervenţia omului. Următoarea piele este oraşul, dar precizez că nu ştiu dacă poate fi considerat un simplu strat din această construcţie sau însăşi povestea ce stă la temelia sitului. O altă idee care intrigă este aceea că luxul ostentativ nu înnobilează o casă, ci mai degrabă o îngreunează, răcind-o, golind-o de sens, de semnificaţie, de apartenenţa la sacru. Am mai trecut printr-o astfel de temă/proiect la un curs de la acest master. Ni s-a cerut să explicăm fenomenul/conceptul de casă/acasă, din punctul personal de vedere. Ce înseamnă propriu-zis acasă pentru fiecare pămîntean. Am stat şi m-am gîndit zile în şir la această temă, fără să-mi propun în mod expres acest lucru, şi am ajuns la concluzia că sentimentul de „acasă“ este dat de un spaţiu care are istorie, care rezonează într-un fel sau altul cu ceea ce reprezintă ca individ, devenire, fiinţă, în timp. Pentru persoanele care se mută din oraşul natal, din ţara de baştină, un singur obiect – o amintire – este de ajuns pentru a lua cu ei casa şi a o transporta în alt spaţiu. Chiar îmi aminteam că atunci cînd m-am mutat la Bucureşti pentru admiterea la facultate mi-am luat maşina de cusut a bunicii cu care am copilărit alături. Astfel, oriunde m-aş fi dus să locuiesc în Capitală, aveam cu mine amintirea bunicii mele, a casei în care am crescut, a copilăriei care se transformase, fără să vreau, în maturitate. 

Meseria pe care o practic m-a învăţat multe şi încă sînt tînără. Am avut de-a face numai cu clienţi care vedeau în arhitect un simplu desenator care pune şi o ştampilă, cine ştie de pe unde căpătată (în opinia lor!). Toţi exclusiv – există foarte puţine excepţii – îşi doresc case mari, impunătoare, lipsite de personalitate, de istorie, de sentimente. Am regăsit în această carte multe dintre lucrurile auzite de la beneficiari, care chiar m-au făcut să rîd. Finisajul interior trebuie să fie unul de cea mai bună calitate (în opinia beneficiarului), dacă se poate marmură peste tot – chiar şi în baie, unde doamna vroia cu tot dinadinsul să-şi lase „amprenta feminină“ – şi exemplele pot continua. Citind despre cei de la Rural Studio şi ce fac aceştia împreună cu studenţii pentru oamenii dezavantajaţi, m-am gîndit la un alt proiect din cadrul masterului, şi anume Solar Decathlon, unde şi noi am fost provocaţi să ne închipuim o casă solară făcută din materiale reciclate sau reciclabile, ieftine, care să fie în directă armonie cu natura. Foarte interesantă ideea reciclării materialelor şi a folosirii lor pentru crearea unui spaţiu ce se numeşte acasă. Mi-am amintit, scriind aceste rînduri, despre o altă „casă“ despre care am citit şi care mi s-a părut extrem de interesantă – The Egg House, proiectată de un tînăr arhitect din Beijing, Dai Haifei, care şi-a creat propria casă sub forma unui ou din bambus, cînepă, bucăţi reciclate de lemn, pînză de sac şi alte materiale pe care le-a găsit, amplasînd-o chiar pe trotuar. Această casă, habitaclu, de 2 metri înălţime a fost generată de supraaglomerarea oraşului şi a chiriilor care săriseră de pragul fantasticului. Studentul şi-a dorit ca vara acest ou să se transforme în verdeaţă, şi a plantat seminţe de iarbă printre fibrele de bambus, astfel încît vara acestea să crească. 

O idee care merge tot pe integrarea casei în natură a avut-o şi Hundertwasser în proiectul de la Blumau, dintr-un sat balnear. Blumau este pînă acum cel mai mare proiect al lui Hundertwasser şi cel mai bogat ca perspectivă pentru viitor. În el se poate intui modelul unui oraş ideal (oraşul agora), ce se bazează doar pe principiul armoniei dintre om şi natură. Blumau se prezintă sub forma unui complex hotelier, ale cărui elemente structurale sînt răspîndite pe un sit de 35 ha. Zonele de locuit sînt adăpostite în pliurile dealurilor înverzite ce se „rostogolesc“ şi slujesc atît ca acoperişuri de humus filtrate, cît şi ca promenade. Accesul dintr-o zonă în alta, din casa aflată sub pajiştea unui deal către alta, este cu totul liber. 1400 de m2 de spaţii acvatice au fost adăugate în acelaşi fel. În viitor, noi elemente vor putea fi unite organic cu cele existente. Morfologia arhitecturală este inspirată din „machetele arhitectonice“ create de pictorul arhitect de unul singur, paralel cu picturile sau gravurile sale, şi în care îşi dă frîu liber fanteziei imaginative. Machetele fiind executate independent de proiectele concrete, ca nişte sculpturi, Hundertwasser găseşte în ele prilejul de a-şi înfăţişa ideile, a prezenta forme de habitat şi a lansa propuneri pentru planificarea urbană. Unele dintre idei sînt apoi preluate în proiecte. Blumau a permis, într-o oarecare măsură, realizarea unei sinteze a principalelor tipuri de habitaturi naturiste înfăţişate în machetele artistului: casa cu ochi oblici, casa cu acoperiş de iarbă, casa îngropată, casa-terasă şi casa de sub pajiştea unui deal.

Ioana Davidescu este arhitectă, membră a Ordinului Arhitecţilor din România.