Un pelerinaj ratat
În Povestea bărbatului dispărut, personajul Zamir Ahmed Khan reflectează la copilăria, la scrierile şi la iubirile sale nefericite. În acest fragment îşi evocă o strămătuşă nu prea credincioasă.
„Lăsaţi-mă în pace! Uite că am făcut şi pelerinajul la Mecca“ – zise Dulhan Chachi, în timp ce familia ei o îmbrăţisa la întoarcere. „M-am întors vie şi nevătămată. Nu e nevoie să faceţi atîta caz.“
„Oamenii se roagă pentru ca soarta să le decidă momentul morţii atunci cînd se află în locurile sfinte“ – a îngînat cineva, poate în speranţa că Dulhan Chachi ar fi putut să treacă printr-o transformare după pelerinaj. „E o mare binecuvîntare să mori acolo.“
„O să mă rog în continuare“ – a mormăit ea. „N-ai decît să te duci tu în pelerinaj la Mecca şi să te alegi tu cu binecuvîntarea aia. Eu, una, mulţumesc de o mie de ori că m-am putut întoarce întreagă, ca să pot să mor la mine acasă. Ce fel de moarte poate fi aia? Printre străini şi fără nimeni care să-ţi sape groapa?“ Se înfierbîntase vorbind. „Nu am nevoie de un rai simandicos. N-aveţi decît să vă ţineţi voi grădina raiului. Mie una îmi ajunge grădina mea de aici.“ Pe măsură ce se strîngeau să o audă pe Dulhan Chachi povestind peripeţiile pelerinajului ei la Mecca, oamenii nu se puteau abţine să nu clatine din cap a mirare, să nu-şi acopere gura ca să nu izbucnească în rîs, şi să nu se gîndească în sinea lor, Doamne fereşte! De la un cap la altul, pelerinajul lui Dulhan se dovedise a fi un chin mai groaznic decît în cele mai cumplite vise ale ei. A început chiar din momentul în care vaporul a ridicat ancora de la Bombay, cînd i s-a făcut rău şi a început să vomite; abia putea să se ţină pe picioare sau să stea aşezată, să mănînce sau să bea. Nici clima din Arabia nu i-a priit, iar înghesuiala pelerinilor, cu atît mai puţin. Se hotărîse însă să facă pelerinajul, aşa că, ghinion, trebuia să îndure tot. Dacă ar fi fost după ea, ar fi renunţat la mijlocul drumului şi ar fi făcut imediat cale întoarsă.
„Oamenii tot veneau, un val după altul!“ – i-a povestit Ammei cîteva zile mai tîrziu, ştergîndu-şi lacrimile între ropote de plîns isteric. „Era o explozie de oameni, oriunde te-ai fi dus. Parcă erau toţi nebuni, încercînd să îndeplinească toate ritualurile, cît mai repede posibil, atît de nebuni că, dacă te împiedicai şi cădeai, te călcau în picioare. Asta se cheamă pelerinaj? Toată lumea bălmăjea cîte o rugăciune sau două, fără să ştie ce spune, încercînd mai ales să rămînă în viaţă. Gata cu toate astea! Ce pot să-ţi spun eu, cînd totul se rezumă la răsplată şi pedeapsă în lumea de apoi? Aruncă cu pietrele în Satana, crezînd că este cel adevărat. Pesemne că Necuratul l-a îmbrobodit pe unul dintre profeţi. Dar ce fel de profet te pretinzi, dacă Satana îşi pierde timpul lui preţios cu tine? Aşa că toată lumea se face că face ce trebuie, dar nimeni nu are suficientă minte în cap să priceapă înţelesul ascuns. Ce să-ţi spun eu? Pedeapsă şi răsplată. Da, se învîrt ca nebunii în jurul pietrei Kaaba. Se înghesuie şi se împing, dau din coate şi se luptă unii cu alţii, ferit-a Cel de Sus! Apoi încearcă toţi să pupe cît pot de tare stînca aia, ştii care, piatra aia, Sang-e Aswad. Cineva a zis că nu ne băgăm la partea asta, dar vezi ce ţi-e şi cu soarta asta? S-a năpustit un val de oameni din toată mulţimea aia, şi nici nu m-am dezmeticit bine că m-am trezit drept în faţă cu Sang-e Aswad. Cînd mi-am ridicat capul să o sărut“ – povesti ea, zgîlţîindu-se de rîs –, „ce să văd? O piatră neagră mînjită de scuipatul tututor nebunilor care o sărutaseră. Oamenii o lingeau, o pupau şi, dacă ar fi putut, ar fi şi ronţăit-o. Eram cu faţa la doar cîţiva centimetri de piatră şi tocmai mă pregăteam să îmi pun buzele pe ea, cînd toate balele alea aproape că mi-au întors stomacul pe dos, aşa că m-am ferit. Oamenii erau atît de obsedaţi de pupăturile şi săruturile lor lipicioase! M-am tras deoparte şi am zis du-te, frate, n-ai decît să o pupi tu cît vrei! Imaginează-ţi puţin scena asta.“ Auzindu-i istorisirea, inima Ammei trebuie să fi tremurat de frică şi ea trebuie să se fi rugat în sinea ei, iart-o Doamne, iart-o Doamne, dîndu-şi seama, în acelaşi timp, că în faţa lui Allah, singura cale de iertare era în speranţa că Allah va înţelege că Dulhan Chachi nu era chiar în toate minţile.
Manzoor Ahtesham este un scriitor hindi care a cîştigat multe dintre cele mai prestigioase premii literare din India, pentru romanele sale. Locuieşte în Bhopal, provincia sa natală.
(fragment din grupajul „De ce e importantă criza traducerilor“ de Edith Grossman, pe care îl puteţi citi integral în Foreign Policy Romania, nr. 16, apărut pe 10 mai) .
