Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti
● Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2010.
Un cap de pod
Cum să recenzezi o enciclopedie? Cum să scrii, concis şi obiectiv, despre o lucrare de 768 de pagini? Cum să prezinţi un volum care cuprinde intrări dedicate monumentelor istorice bisericeşti, de la ctitorii regale la cele ale unor credincioşi ţărani, de la compozitori de muzică bisericească la harta parohiilor româneşti din Occident după 1990? Această lucrare monumentală (ştiu, monumental este un cuvînt uzat în zilele noastre, dar se potriveşte bine în context) este aşteptată de multă vreme, reprezentînd un fel de „cap de pod“ către acel tip de comunicare academică şi publică a istoriei Bisericii Ortodoxe Române cerute de lumea în care trăim. Trebuie spus de la bun început că este vorba de o lucrare care atinge în linii mari scopul oricărei bune enciclopedii, de la Diderot pînă astăzi: punerea împreună a unor cunoştinţe considerate a fi esenţiale dintr-un domeniu, expunerea lor într-un limbaj accesibil contemporanilor, cu gîndul la transmiterea patrimoniului strîns între paginile sale celor care vor veni după noi. O notă bună trebuie acordată şi grijei şi atenţiei pentru detalii, calitatea tipăriturii etc. Doar un exemplu: impresionează în mod plăcut supracoperta cu un design deosebit, fiecare dintre ilustraţii avînd o legendă în filigran.
Este relativ dificil să situezi această lucrare lansată de curînd, în februarie 2010. După cum mărturiseşte într-un interviu coordonatorul lucrării, preot profesor Mircea Păcurariu, „lucrarea era absolut necesară pentru că alte Biserici au asemenea enciclopedii şi era firesc ca Biserica Ortodoxă Română, cu rolul ei bine definit în toată istoria sud-estului, să aibă o asemenea lucrare“. Tot părintele Păcurariu atrage atenţia, de data aceasta în „Nota asupra ediţiei“ plasată la începutul lucrării, asupra faptului că „nu s-a ghidat după cunoscute dicţionare şi enciclopedii catolice şi protestante sau după cele similare publicate de Biserica Ortodoxă Greacă, iar mai nou, de Biserica Rusă“. Una dintre posibilele explicaţii ale acestei atitudini de „autonomie metodologică“ ar fi, în opinia profesorului Păcurariu, „nota de originalitate pe care i-o conferă însuşi specificul ortodoxiei româneşti“.
Dincolo de declaraţiile de presă sau cele de bune intenţii, Enciclopedia acoperă un mare gol în ceea ce priveşte abordarea complexă şi multidisciplinară a ortodoxiei româneşti. Se simţea nevoia unei astfel de lucrări – poate că această propoziţie rezumă tot ceea ce dorim să comunicăm în continuare. Orice cercetător preocupat de istoria ortodoxiei ştie cît de greu este să te orientezi în hăţişul documentar actual, din cauza lipsei lucrărilor fundamentale, a bornelor de orientare în bibliotecă, pur şi simplu. O lucrare de calibrul acesteia nu poate fi deci decît salutată cu bucurie. Pe lîngă dimensiunea sa de „instrument de lucru“, Enciclopedia mai are o importantă latură pedagogică, utilă în cadrul acelor zone puţin acoperite în acest moment, ale contactului religiei cu societatea. Mă refer aici mai ales la presă scrisă şi televiziune, din ce în ce mai preocupate de prezenţa religiei în spaţiul public (fenomenul pelerinajelor, de pildă), dar care din neştiinţă, grabă sau indiferenţă publică adesea informaţii eronate sau de-a dreptul fanteziste asupra faptului religios ortodox contemporan.
O excursie pasionantă
Orice enciclopedie cere volum, capital uman şi material investit şi multă energie intelectuală. La o primă vedere, Enciclopedia reuşeşte să întrunească aceste însuşiri, alcătuind ceea ce francezii denumesc, printr-o sintagmă greu de tradus, un dictionnaire raisonné a ceea ce cuprinde mai de seamă şi mai interesant ortodoxia românească de-a lungul vremii. Găsim informaţii cu privire la prezenţa ortodoxiei româneşti în afara ţării – iar cînd spun aceste lucruri, mă gîndesc la descrierea lăcaşurilor de cult de pe Muntele Athos, care au avut şi au legătură cu ţările româneşti, sau la bisericile construite în Occident de-a lungul timpului pentru diaspora românească. Surprinde în mod plăcut atenţia „discretă“, dar tenace, cu nuanţe de geopolitică şi diplomaţie ecleziastică, prezenţei ortodoxiei româneşti în Basarabia. Mănăstirea Capriana, de exemplu, care prin importanţa sa a devenit de multă vreme un veritabil lieu de mémoire pentru cultura română separată de rîul Prut. Într-un alt registru, românii din diaspora contemporană europeană şi episcopatele româneşti din Europa dau o bună imagine a mutaţiilor la nivel macro-social petrecute după 1990, dar şi a uriaşului efort de adaptare pe care BOR a trebuit să-l realizeze oarecum din mers.
Principalele titluri ale presei bisericeşti sînt repertoriate atent. Menţionez acest lucru într-o notă personală, pentru că numai cine a lucrat pe o temă legată de cercetarea presei şi a periodicelor, religioase sau nu, ştie ce înseamnă să ai un punct de plecare în haosul lăsat de timp şi de administraţia deficitară a bibliotecilor româneşti. De altfel, o privire transversală aruncată de-a lungul Enciclopediei arată evoluţia mass-mediei ortodoxe de la noi. Spectaculoasă evoluţie, de la reviste devenite adevărate instituţii, ca Biserica Ortodoxă Română, la Trinitas TV, reflectînd în oglindă raportul dintre Biserică, fapt religios şi modernitate.
Mi s-au părut foarte utile intrările dedicate administraţiei bisericeşti (ştiţi ce este un consistoriu bisericesc?) arătînd complexitatea acesteia, greu de înţeles din exterior doar cu ajutorul unor priviri superficiale. Partea dedicată tradiţiilor şi obiceiurilor populare ar fi putut fi mai bine dezvoltată, în legătură cu o posibilă analiză mai detaliată a ceea ce numim generic „religie populară“. La finalul lucrării se găseşte şi o „Istorie a Bisericii Ortodoxe Române în date“, o sinteză în date a acesteia, utilă pentru o privire de ansamblu rapidă.
O mică notă foarte personală: ceea ce mi-a plăcut cel mai mult în răsfoit-cititul acestei Enciclopedii a fost sentimentul descoperirii de mici perle, mici informaţii neînsemnate la o primă vedere, dar care alcătuiesc, de fapt, toată frumuseţea ortodoxiei, aşa cum a fost şi este ea trăită în aceste locuri. Silueta fragilă a schitului Grămeşti din judeţul Vîlcea, construit în secolul al XVII-lea, forma de cetate a bisericii din Gurasada, Hunedoara, Valea Mureşului, una dintre cele mai vechi biserici ortodoxe din Transilvania. Pacea degajată de mănăstirea Afteia (Cioara) din Alba, bisericile săpate în piatră din Corbi şi Nămăieşti, judeţul Argeş. Sau imaginile care te fac să visezi să pleci într-un pelerinaj ad-hoc la strălucirea modestă a unui schit ca Rogozu din judeţul Vrancea (acolo unde şi-a petrecut ultimii ani din viaţă părintele Paulin Lecca, ne spune Enciclopedia) sau la Sanmartinu de Cîmpie, judeţul Mureş. Doar cîteva exemple din zecile aflate închise între paginile lucrării.
Cîteva observaţii critice
Lucrarea a fost realizată într-un timp record, mai 2008 – ianuarie 2010, fapt ce a lăsat urme în economia operei, modul de redactare şi rezultatul final. Prima şi poate cea mai importantă observaţie este următoarea: orice enciclopedie, prin definiţie, are şi o dimensiune critică. Or, la numeroase intrări din Enciclopedie, care se pretau unei interpretări mai nuanţate, efortul critic pare să lipsească cu desăvîrşire. Dintre exemplele care pot fi date, menţionăm doar numele unor personalităţi ca Nae Ionescu sau Gh. Racoveanu. Angajamentul lor în cadrul Mişcării Legionare este omis, ca şi cum el nu ar fi existat, la fel cum sînt omise detalii importante din viaţa Bisericii între cele două războaie mondiale sau a perioadei comuniste. În ceea ce priveşte personalităţile actuale care ar merita să apară în Enciclopedie, refuz să cred că unele nume de tineri sau mai puţin tineri teologi, realizatori de emisiuni cu teme religioase etc., redactori de reviste teologice au fost omise intenţionat. Tot la capitolul omisiuni cred că ar fi fost necesară o mai bună reflectare a aspectelor actuale ale ortodoxiei româneşti, cum ar fi de pildă masiva prezenţă a acesteia pe Internet, reviste teologico-culturale „independente“, posturi de radio etc. Repet, toate aceste omisiuni eu le interpretez ca făcînd parte din abordarea prudentă, prea prudentă poate, a ansamblului faptului religios contemporan. Aspectul şi prezentarea grafică de ansamblu a Enciclopediei pot fi şi ele îmbunătăţite. Poate că editorul-coordonator şi tînărul colectiv nu au vrut să se inspire din alte lucrări similare, după cum ne-au comunicat sec, dar sînt convins că au răsfoit unele lucrări fundamentale ale genului, dîndu-şi seama astfel că o minimă standardizare este necesară. În ediţia actuală, totul se amestecă, de la banale imagini găsite pe Internet, la superbe fotografii de artă, de toate formele, dimensiunile, culorile etc.
Ansamblul suferă, la fel ca şi ochiul cititorului. În fine, o ediţie mai puţin „grea“ (la propriu, volumul este foarte voluminos şi greu de manipulat), mai epurată, poate că ar atinge din imaginea de marcă şi de excelenţă a lucrării, dar ar transforma-o într-un instrument de lucru mult mai eficient şi mai uşor de manipulat. Lizibilitatea transversală a lucrării, întărită de un sistem de trimiteri între articole, ar trebui mărită şi ea. Multe dintre aceste observaţii critice sînt însă uşor de remediat într-o viitoare ediţie – pentru că sînt convins că vor mai urma şi altele, dată fiind importanţa majoră a lucrării. Şi o ediţie digitală şi-ar avea locul şi publicul ei ţintă, lucrarea pretîndu-se foarte bine la un astfel de tip de prezentare şi, mai ales, de ordonare digitală.
În loc de concluzie: în această primă ediţie, Enciclopedia îşi îndeplineşte onorabil misiunea de a acoperi „zona deficitară a instrumentelor de studiu istorico-teologic, cultural-educaţional şi jurnalistic“, după cum scrie în partea de început a lucrării Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, iniţiatorul acesteia. Ea este cu adevărat un mare pas înainte către un tip special de deschidere către lume şi modernitate, în toată complexitatea sa. Iar viitoarele ediţii sînt, desigur, perfectibile şi necesare, spre folosul tuturor celor care trăiesc şi produc faptul religios ortodox.
Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor. Recent, a publicat cartea Fals jurnal de căpşunar, Editura Institutul European, 2010.
