Eu cred în felul meu

- practica pelerinajului în România contemporană -

De ce tocmai acest subiect? Mărturisesc încă de la început faptul că m-a atras felul în care posturile de televiziune din România prezentau subiectul pelerinajelor, ca pe un amestec unic de scandal şi atitudine pioasă, totul servit pe un fond de miros de sarmale, mititei şi îmbulzeală. După ce am început să fac primii paşi în cercetarea subiectului, mi-a plăcut ambiguitatea semanticii pelerine, distanţa care există între pelerinaj ca moştenire primară a creştinismului şi pelerinajul ca practică religioasă. Sau diferenţele existente, importante, între practica pelerinajului în lumea catolică şi cea ortodoxă. A urmat mai apoi dorinţa de a merge pe teren, de a afla acolo, la faţa locului, ce-i împinge pe mii, poate zeci de mii de oameni să stea ore lungi în aşteptare, înfruntînd ploaia, vîntul, oboseala, foamea, oamenii politici şi alte obstacole, doar pentru a se găsi, preţ de cîteva secunde în contact cu moaştele sfinţilor. A se umple de baraka, respiraţia divină a relicvelor, după expresia creştinilor copţi din Egipt.

Vă voi spune povestea unei cercetări de teren întreprinse timp de trei zile la Iaşi, în octombrie 2009, cu ocazia hramului Sfintei Cuvioase Parascheva. De ce Iaşi şi de ce Sfînta Parascheva? Deoarece prin amploarea, vechimea şi importanţa sa, acest pelerinaj este cel mai însemnat din lumea ortodoxă din România. Are şi rol de punte de dialog religios şi ecumenic între spaţiul slav şi Transilvania, mărturie stînd atît grupurile de călugări bulgari şi ruşi care vin în pelerinaj, cît şi mulţimea de pelerini din nordul şi nord-estul Transilvaniei.

Atunci cînd am început să redactez rîndurile de mai jos, am vrut să ţin cont de mai multe întrebări, cu scopul de a identifica logica de funcţionare a unui pelerinaj. Iată cîteva dintre ele: cine sînt pelerinii? Cum se autoconstruieşte identitatea pelerinului? Care sînt relaţiile dintre pelerinaje şi mediul în care ele se desfăşoară? Putem vorbi de o etnografie a pelerinajului, care să cuprindă analiza sistemului de obiecte purtat cu el de pelerin, îmbrăcămintea şi hrana sa, pînă la obiectele abandonate de către acesta? În fine, mărturisesc că m-a fascinat faimosul rînd, cel ce naşte de fapt la capătul aşteptării pelerinului.

13 octombrie 2009, ora 5,30. Mă găsesc pe peronul Gării de Nord, în aşteptarea trenului rapid cu destinaţia Iaşi. În lumina scăzută a dimineţii sînt vizibile grupuri mici, compuse din cinci, şase persoane, îmbrăcate călduros, purtînd genţi, rucsac sau sacoşă de plastic. Vorbesc mult între ei, schimbă pahare pline cu cafea. Alte grupuri sînt compuse doar din două, trei persoane, îmbrăcate în negru. Călugări şi călugăriţe, provenind fără îndoială de la mănăstirile din împrejurimile Bucureştiului. Aceştia din urmă le atrag ca un magnet pe celelalte persoane prezente pe peron, care încearcă să intre spontan în dialog cu călugării, cerînd sfaturi şi informaţi. Mă întreb chiar acum, la începutul călătoriei mele, dacă există un fel specific de a se îmbrăca al „pelerinului“. Observ abundenţa vestelor matlasate, a căciulilor de lînă, a fularelor, eşarfelor etc., cu toate că temperatura ambiantă nu este chiar atît de scăzută. Mă aşez pe un scaun de plastic roşu, ars cu bricheta, de pe peron, în aşteptarea momentului în care garnitura de tren va intra în gară. Chiar lîngă mine, două doamne, în jurul vîrstei de 60 de ani, tocmai şi-au terminat de băut cafeaua în gobelet de plastic şi fumează cu poftă prima ţigară a zilei, privind sosirea în gară a trenului internaţional Viena-Bucureşti. Discută despre nenorocirea pierderii bagajelor şi a medicamentelor atunci cînd se pleacă în călătorii internaţionale şi în pelerinaj. Pe teren, în Iaşi, cele două mari spaime, bagajele şi medicamentele, vor reveni obsesiv în discuţiile celor din jur. Un alt grup, ceva mai numeros, se constituie spontan în apropiere. Par a fi profesori sau medici proaspăt ieşiţi la pensie, care doresc să se bucure cît mai mult de libertatea şi mobilitatea astfel dobîndită. „După miezul nopţii, în data de 14 octombrie, se întîmplă minuni!“, spune convinsă o persoană de sex feminin din acel grup. Mai participase anul trecut la pelerinaj, iar acum împărţea sfaturi în stînga şi în dreapta, oricui dorea să o asculte. „Ce minuni, mai exact?“, întreb şi eu sub privirea tăioasă şi contrariată a doamnei, luînd, de fapt, contact cu prima dificultate a acestui teren de cercetare atît de special: încercarea de a te plasa în afara unei situaţii sociale date, în timp ce încerci pe de altă parte să stabileşti un contact cu indivizii chestionaţi. Doamna cu pricina schimbă brusc registrul, deturnează întrebarea, spunîndu-mi că ea personal nu a avut niciodată probleme de sănătate, apoi mă priveşte cu un amestec de uimire amestecată cu milă, ca pe un sărăntoc.

În tren. La o primă vedere, trenul pare a fi un rapid ca oricare altul, pelerinii îşi fac simţită prezenţa, mai degrabă discret. Plasat strategic la capătul vagonului, discut cu şeful de tren, bărbat în jur de 45 de ani; detaşat de la regionala CFR Galaţi, simte nevoia să-mi spună că „este credincios, dar nu habotnic, ca o parte dintre ăştia... Eu sînt şef de tren, dar nu sînt din regionala asta. Pelerinii sînt aşa, cum să zic, oameni mai sărmani. Eu nu trebuie să mă uit la biletul lor ca să-i recunosc. Trenul are un singur vagon suplimentar pentru eveniment, presa asta exagereză mult. Nu are CFR-ul bani de trenuri în plus. Pentru presă, pelerinajul este ca lingura de miere pentru muşte, se aruncă toţi pe el“. Apoi se întrerupe brusc, se uită în stînga şi în dreapta ca şi cum ar fi vrut să se asigure că nu se mai află nimeni în preajmă, spunînd cu voce scăzută, aproape de taină: „Vedeţi, să aveţi grijă acolo la Iaşi. Sînt şi multe vrăjitoare care merg acolo“. Accentuează în mod nefiresc cuvîntul „acolo“, însoţindu-l cu o înclinare complice a capului.

Pe măsură ce trenul avansează în podişul Moldovei, încep să sune telefoanele celor din jur. Se dau şi se primesc acatiste şi pomelnice prin intermediul acestei banale minuni tehnologice. Cea mai interesantă discuţie din timpul călătoriei o port cu un grup de patru femei de la ţară, vîrstnice. S-au urcat în tren din gara Adjud. Poartă cu ele flori proaspete de grădină, busuioc verde, lumînări, pomelnice, bani „pentru acatiste“, haine groase, hrană – tot inventarul pelerinului. Discuţia pe care o purtăm este foarte liberă, m-au acceptat pe deplin în grupul lor, primesc o mulţime de sfaturi despre cum trebuie să-mi organizez pelerinajul, cum să mă îmbrac, cum să mă port. Din păcate, reportofonul pe care am înregistrat discuţia noastră a sfîrşit scurcircuitat şi plin de apă în ploaia diluviană ce a urmat în după-amiaza acelei zile. Bunicile din Adjud au toate copii şi nepoţi emigraţi în Italia. Pe aceştia nu-i mai interesează pelerinajul la Sfînta, chiar şi aşa mai vin acasă cînd se nimereşte – îmi spun cu tristeţe. Oamenii politici care vin să se facă văzuţi la Iaşi sînt percepuţi ca o fatalitate, „o încercare pe care ne-o dă Sfînta în fiecare an“. Chiar aşa au spus, cu neprefăcută sfială. Mai aflu de la ele că, înainte de 1989, Miliţia nu împiedica desfăşurarea pelerinajelor, dar nici nu intervenea atunci cînd ar fi fost nevoie, în timpul anumitor momente de îmbulzeală, inevitabile. „Parcă voit o făceau, să se sperie lumea de înghesuială, să spună apoi în jur că nu este bine la pelerinaj“, spune una dintre bătrîne. Tocmai în acel moment îşi face apariţia în vagon o patrulă mobilă formată din doi poliţai de la Căile Ferate (Poliţia TF) şi un jandarm. Aruncă o privire circulară, percutantă, celor din jur. Pleacă la fel de rapid cum au sosit. Cele patru bătrîne se fac mici, mici în scaune, zdrobite de autoritatea uniformei. După plecarea acestora, încep să vorbească despre cît de necesară este, citez, „ordinea şi disciplina“, atît de bune pentru un pelerinaj. La despărţire, chiar atunci cînd trenul intra în gara Iaşi, îmi oferă flori şi busuioc proaspăt, „să am ce să duc la Sfînta“.

Ora 12,00. Sosirea în Gara Iaşi. Călătorul proaspăt debarcat în gara Iaşi nu remarcă nimic deosebit cu privire la existenţa marelui pelerinaj – afiş, banner sau alt semn distinctiv. Nu există nici tăbliţe indicatoare sau un punct de primire al pelerinilor, nimic. Voi regăsi abia mai tîrziu un fel de „birou de informaţii“ aparţinînd Primăriei Iaşi, aflat chiar în centrul oraşului. Doi poliţişti comunitari, dînd impresia de prea-plin în uniforma lor strîmtă, împart într-un fel de cort de picnic pliante trase la xerox. Revin la gara Iaşi. Se simte totuşi prezenţa fluxului de pelerini care caută instinctiv direcţia către Catedrala Mitropolitană. Pelerinii „vechi“ (cu ghilimele), cei care cunosc deja cea mai scurtă cale pentru a se înscrie la coadă, nu stau prea mult pe gînduri şi se năpustesc de-a lungul bulevardului, peste şinele de tramvai şi strada plină de gropi. O parte dintre aceştia se opresc în micile magazine alimentare de la parterul blocurilor de locuinţe, pentru a-şi „completa“ provizia de apă şi alimente.

Mă îndrept la rîndul meu către Catedrală, înconjurat de pelerini. Îi recunoşti uşor, nu doar din cauza unor atribute exterioare evidente (cum ar fi scaunul pliant de camping ţinut sub braţ), ci mai degrabă după mersul lor alert, de oameni avînd un scop precis. Urmează un prim contact cu ceea ce am numit pelerinajul resursă. O vînzătoare ţigancă de vîrstă incertă propune celor interesaţi diferite modele de pieptene sculptat în os, o adevărată raritate. Nu departe de gară pelerinii sînt acostaţi de doi tineri corect îmbrăcaţi, costum-cravată. Extrem de politicoşi. După ce-şi spun numele, ne cer să participăm la un „sondaj de opinie“. Sînt studenţi la Facultatea de Teologie Baptistă din oraş, chiar dacă nu-şi declină această identitate decît la final, la insistenţele mele. Primesc un CD pe coperta căruia stă scris cu litere groase „Biblia, sau misticismul?“, precum şi un Nou Testament, format de buzunar. Pelerinii se lasă chestionaţi cu vădită plăcere, cred că interpretează gestul celor doi ca pe o formă de recunoaştere a condiţiei lor pelerine.

În centrul oraşului este ridicat un cort alb, cu o cruce roşie pe el. Trei persoane tinere promovează programul „Mişcarea pentru Sănătate“, se oferă să măsoare gratuit tensiunea, oferă sfaturi pentru diete etc. Sînt membri ai Bisericii Adventiste, chiar dacă nici ei nu îşi afişează direct apartenenţa. La fel ca şi celălalt grup neoprotestant întîlnit mai înainte, folosesc pelerinajul ca o resursă utilă pentru contactul cu un public la care nu ar fi ajuns altfel în mod obişnuit.

(va urma)

Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor. Recent, a publicat cartea Fals tratat de căpșunar, la Editura Institutul European.