Ce se schimbă și ce rămîne neschimbat în credință

- practica pelerinajului în România contemporană -

N.red.: Publicăm ultima parte a cercetării de teren intitulate „Eu cred în felul meu“, pe care Mirel Bănică a întreprins-o la pelerinajul din octombrie 2009, cu ocazia hramului Sfintei Parascheva. Primele trei părţi au fost publicate în numerele anterioare.

14 octombrie 2009, seara, după ora 18,30. Totul este acoperit de flori, ghidajul jandarmilor devine din ce în ce mai sever. Înainte de a urca scările ce duc la raclă, mai aud doar o voce bărbătească care ne spune „pe două rînduri, pe două rînduri, înaintăm frumos, nu ne oprim“, aşa... În vîrtejul emoţional, colorat şi olfactiv în care am intrat, apuc să văd o pelerină care încearcă să depună pe raclă o bucată de pînză albă. Pînza, moştenitoarea acelor linţolii de in denumite brandea, cu care se acopereau în Antichitatea Tîrzie relicvele, este îndepărtată cu un gest expert de către un preot, de veghe lîngă moaşte. Un alt preot are gestiunea acatistelor şi a containerului metalic sigilat conţinînd banii introduşi de pelerini, aflat chiar la urcarea pe scenă. Alphonse Dupront crede că practici de acest gen reprezintă de fapt o restituire simbolică a darului primit din partea unui sfînt vindecător. Subiectul aduce liber o parte din sine ca ofrandă, angajîndu-se, după expresia lui Dupront, într-o întîlnire dramatică, în cadrul acestui complicat rit de trecere. După ce ies din acest tunel al întîlnirii cu sacrul, oamenii par ameţiţi şi fericiţi. Slăbiţi chiar, unii dintre ei. Florile şi busuiocul depuse pe racla Sfintei sînt redistribuite, de un grup de tineri, celor din jur. Îmi permit să citez în acest context un pasaj din cartea Omul şi sacrul a lui Roger Caillois, folositor pentru înţelegerea momentului zero al oricărui pelerinaj de acest tip: „Sacralizat şi desprins de profan, omul trebuie să rămînă departe de el atît cît durează starea sa de puritate sau de consacrare. De altfel, nu o poate menţine mult: dacă vrea să-şi asigure însăşi existenţa fizică, el trebuie să revină la uzul a tot ceea ce o întreţine şi care ar fi incompatibil cu sfinţenia. Această punere în lumină a riturilor de intrare-ieşire care permit trecerea de la o lume la alta, respectîndu-le etanşeitatea ambelor, este una dintre cele mai preţioase contribuţii la studiul sacrificiului aduse de istoria religiilor“ (am citat din ediţia Nemira, 2006).

15 octombrie 2009, drumul de întoarcere către Bucureşti. În tren. Dialog cu o tînără doctoriţă, specializată în boli de nutriţie şi diabet. Originară din Iaşi, profesează ca medic, dar este şi cadru didactic asociat la Facultatea de Medicină din oraş. Merge la Bucureşti pentru a urma un stagiu intensiv de pregătire pentru un aparat complicat de analiză rapidă a sîngelui. Nu pare a fi interesată de fenomenul pelerinajelor, dar nici complet indiferentă faţă de starea religiei astăzi. Laudă îndelung virtuţile curative şi principiile sănătoase ale postului. Îmi spune că numărul de pelerini pare să fi crescut de la an la an, din 1990 încoace. Pentru ea, numărul de pelerini din Iaşi este proporţional cu vremea de afară şi numărul de moaşte „invitate“. Cu cît sînt mai multe racle cu atît există şi mai mulţi pelerini. Îmi vorbeşte despre prieteni de-ai ei, medici, care au experimentat pelerinajul. Mă întreabă de ce sînt atît de interesat de acest subiect. „La urma urmei, pelerinajul nu se poate explica. Şi eu cred, dar cred în felul meu“, spune doctoriţa. Trenul intră în Gara de Nord. Ne spunem la revedere grăbit. La fel procedau şi cei care se despărţeau la Iaşi după ore de aşteptare, încolonaţi ca pelerini.

În loc de concluzie

1. Studiul pelerinajelor este un act complex, care reflectă istoria unei ţări, a sentimentului religios, a raportului dintre tradiţie şi inovaţie. A societăţii în ansamblu. După cum bine se ştie, nu există încă o teorie general valabilă a schimbării sociale şi, în particular, a schimbărilor din cadrul diferitelor sisteme religioase ale lumii. Căutarea cauzelor generale, definitive, ultime ale schimbării conduce în general fie la false evidenţe, fie la cauzalităţi dăunătoare. Iată de ce cred că studiul unor fenomene cum sînt pelerinajele contribuie la înţelegerea forţelor discrete care modelează fiecare segment al societăţii, în particular al Bisericii şi al raportului acesteia cu modernitatea. Esenţialul este aici: s-a schimbat practica religioasă în ultimii douăzeci de ani şi dacă da, în ce sens? Pornind de la pelerinaje ca fenomene paradigmatice, ar trebui să ne întrebăm care este natura, profunzimea şi angajamentul schimbărilor observabile.

Cînd spun aceste lucruri, nu mă refer desigur la substanţa teologică a problemei. Biserica ortodoxă (şi nu este doar cazul ei, ci şi al celorlalte culte din România, fiecare cu specificul său) a suferit cele mai vizibile schimbări în ceea ce priveşte stilul de a fi prezentă în societate, în raporturile ei cu puterea politică şi în discursurile oficiale. Fără a mai vorbi despre reflectarea imaginii sale în mass-media. La aceste schimbări, credincioşii au răspuns adesea fie prin re-inventarea unor forme de coeziune, cum ar fi pelerinajele, fie prin variate forme de opoziţie şi rezistenţă, cum ar fi faimoasa blogosferă ortodoxă, dominată de intoleranţă, fundamentalism şi închidere într-un site autosuficient.

Amploarea pelerinajelor ca reacţie la schimbare şi modernitate dă întreaga măsură a tensiunilor existente în acest moment în sînul Ortodoxiei, a traversării acestui deşert al modernităţii, traversare însoţită de conflicte, emoţie şi neînţelegeri, inerente oricărui proces important de reorganizare. Rămînînd în acest cadru, ne putem întreba dacă Biserica dispune de un discurs unificat şi fiabil, care să-i permită să-şi definească fără ambiguitate „raporturile cu lumea“. Teologia şi justificările teologice (inclusiv în cazul pelerinajelor) par să nu mai fie capabile să comunice adevărul, în faţa presiunii şi dorinţei ambiante de a afla ce se petrece „în realitate“, în cadrul unor astfel de fenomene de masă.

2. Experienţa pelerinajului. Cînd un cercetător crede că a spus tot despre un pelerinaj, încercînd să-l modeleze pentru a-i da dimensiunea paradigmatică de care pomeneam mai sus, la final are impresia că, de fapt, nu a spus nimic. Catherine Mayeur, antropolog francez, spunea la finalul unei superbe cărţi dedicate pelerinajelor copte şi musulmane în Egiptul contemporan următoarele: „La sfîrşitul a lungi ani de studiu şi mii de pagini consacrate fenomenului, constat cu bucurie că nimic nu poate explica frumuseţea unei melodii sufite în tăcerea nopţii“. Majoritatea autorilor pe care i-am parcurs şi au ales pelerinajul ca „teren“ de studiu lasă să se înţeleagă că există un ceva acolo, care nu poate fi prins în cuvinte, o nucă tare ce nu se lasă spartă prea uşor cu uneltele sociologiei şi antropologiei. Iată de fapt unde stă dificultatea, dar şi plăcerea pe care o resimt faţă de un astfel de subiect.

3. Aş dori să mai subliniez două lucruri, care pot părea contradictorii. Pelerinajele există, aparent au o stare bună de sănătate, nu încetează să se multiplice. Mulţimea prezentă pare mai numeroasă de la an la an, cu toate că doar statisticile Jandarmeriei Române, în cazul în care acestea există, ar putea furniza cifre exacte ale fenomenului. În cadrul unui program aparent neschimbat şi ghidat de către Biserică, pelerinajele prezintă un anumit număr de comportamente, individuale şi colective, care prelungesc în esenţă o realitate seculară. Ele, pelerinajele, atrag favorurile şi participarea unei largi pături a credincioşilor. Dincolo de aparenţe, pelerinajele actuale ascund pierderi de dinamism şi de substanţă importante. Din acest punct de vedere, exclamaţii de genul „Pelerinajul la Sfînta nu mai este ce era odată“ sau „Eu cred în felul meu“ sînt complementare. Nu este vorba aici nici de idealizare naivă, nici de o constatare seacă, sub masca imparţialităţii academice.

Contextul social în schimbare (şi ce schimbare, mai ales în cadrul regiunilor rurale ale Moldovei!) îndepărtează încetul cu încetul lumea rurală de pelerinaje. Nu este vorba doar de îmbătrînirea populaţiei sau de imigraţia masivă. Observînd şi încercînd să înţeleg ce reprezintă cu adevărat un pelerinaj, m-am întrebat dacă nu cumva este vorba de forme de supravieţuire glorioasă a religiei ortodoxe, reciclate şi adaptate stilului de viaţă modern. Kitsch-ul invadant ca formă de pierdere a substanţei teologice profunde a pelerinajului este sufocant, nimeni nu-l poate nega. Semnificaţiile mai vechi ale pelerinajului, legate de respectul ierarhiei sociale şi familiale, sînt înlocuite cu comportamente anomice, inserate în cadrul unui nou tip de comportament religios, centrat de multe ori pe superficial şi ritualitate seacă.

Pe de altă parte, sărbătoarea pelerinajului este înrădăcinată în imaginarul colectiv, în obiceiurile sale motrice şi în autoreprezentarea de sine atît a Bisericii, cît şi a credincioşilor. Ea a devenit o expresie privilegiată a simbolisticii sociale. Dar dinamica desfăşurării sale, din care noi nu am putut arăta decît o parte nesemnificativă, lasă să se întrevadă penetrarea ei cu o mulţime de componente ale modernităţii analitice şi raţionale, a multiplicării semnificaţiilor acordate pelerinajului. Acest fapt se vede nu doar în felul în care mass-media încearcă să prezinte fenomenul, balansînd între evenimentul pur şi explicaţii pseudoştiinţifice, ci şi în felul în care o mulţime de credincioşi răspund chemării pelerine de o manieră individuală, în afara controlului Bisericii.

La fel ca şi în cazul altor pelerinaje contemporane din lumea creştină, Biserica nu controlează în totalitate ceea ce se întîmplă acolo, ele reprezentînd, deci, şi o formă de practică individuală, încurajată de modernitate. Situaţia se complică încă şi mai mult dacă luăm în considerare clasa în urcare a celor pe care i-aş putea denumi „creştini moderni“, practicînd o religie „conştientă“, cei care au abandonat poziţiile tradiţionale ale religiei populare pentru a le adopta, paradoxal pentru unii, pe cele ale religiei oficiale, fundamentate teologic şi practic.

Traiectoria românească a pelerinajelor ortodoxe este pentru moment imprevizibilă şi greu de determinat. Ne îndreptăm oare către un viitor compus din forme inedite de credinţă, amestec hibrid de permanenţă şi de inovaţie, dependente de factori pe care i-am putea denumi „religioşi“ şi „profani“? Pentru a evita riscul de a-i confunda, am încercat să-i conjug, în faţa dumneavostră.

Mirel Bănică este cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor. Recent, a publicat cartea Fals jurnal de căpşunar, Editura Institutul European, 2010.