Importanţa crucială a insignifianţei
Am cunoscut un număr de oameni importanţi sau binecunoscuţi – mulţi dintre ei, dar nu exclusiv, cărturari şi universitari – şi, fără s-o merit, m-am bucurat în viaţă de oportunităţi care m-au uluit. Niciodată nu am deţinut eu însumi o poziţie de mare ţinută şi nici nu m-am bucurat de aclamaţiile altora. Cu toate acestea, ca fiecare, am avut destule dăţi cînd a trebuit să rezist dorinţei păcătoase de a deveni cineva de seamă, sau fantazia de a mă imagina cumva important pe baza spuselor celor pe care i-am întîlnit, datorită misterioasei bogăţii ori a inexplicabilei diversităţi a experienţelor mele de viaţă.
Cînd îmi investighez propria psihologie cu necruţătoare obiectivitate şi cu onestitate, văd – prin prisma propriei slăbiciuni – înţelepciunea cea limpede a mai sus-menţionatului citat din Sf. Apostol Pavel. Dacă ne centrăm atenţia pe importanţa celorlalţi, uitînd propriile tentaţii şi propria îmbunătăţire, putem acta în afara gloriei celei deşarte şi, fără egoism, putem evada dincolo de mîndrie şi de păcatul centrării pe sine. Astfel, putem împlini ceea ce, altfel, este imposibil în această viaţă. Într-adevăr, în cotidian şi, fireşte, în viaţa duhovnicească, nimic nu este mai de folos pentru succes şi fericire, ori pentru transformare spirituală şi restaurarea omului, decît realizarea insignifianţei noastre: cît de decăzuţi sîntem din pricina păcatelor şi imperfecţiunilor pe care trebuie să le regretăm, fireşte, devreme ce ne aneantizează. Mîntuirea, aşa cum ne învaţă Sfînta Scriptură şi tradiţia patristică, vine către cei ce, văzînd propria lor neimportanţă, sînt în stare să transfere importanţă altora şi, astfel, servindu-i pe cei astfel văzuţi drept superiori lor, exultă în propria-le umilinţă. Astfel, se mîntuie pre sine prin iubire pentru fraţii şi surorile lor, eliberîndu-se de egoism şi mîndrie interioară, de vreme ce acestea două sînt adevăraţi inamici ai restituirii omului căzut către statutul pierdut de fii ai Domnului.
Lăsînd deoparte aceste cîştiguri superioare, o realizare şi o creştere întru propria noastră insignifianţă schimbă lumea în care trăim, în chipuri simple, dar semnificative. Aceasta este mai cu seamă adevărat în viaţa Bisericii. În loc de învăţători, devenim învăţăcei. Şi, fiind învăţăcei, dobîndim cunoaştere adevărată, trecînd celorlalţi fructele acelei noi cunoaşteri. În această transmitere, devenim slujitori, atribuindu-I Lui, şi extrăgînd din Hristos Însuşi, toate cîte le predăm. Învăţăm pe alţii deci, nu ca profesori, ci ca slujitori ai Învăţătorului.
Un sens al propriei importanţe
Astăzi, din nefericire, putem vedea o tendinţă aproape universală printre cei ce au încă a învăţa noţiuni elementare despre credinţă, şi care sînt decenii depărtare de maturitatea spirituală. În ce constă tendinţa aceasta? Ei cultivă în sine un sens al propriei importanţe, zbătîndu-se prosteşte să devină importanţi: profesori fără cunoaştere şi experţi fără experienţă. Mai înainte de a fi trăit în credinţă, atari oameni „importanţi“ încep să citească (şi, dacă pot, să scrie) cărţi, căutînd recunoaştere, publicitîndu-şi „cunoaşterea“, instaurîndu-se drept critici ai Credinţei. Să recunoaştem, unii dintre ei (dar puţini de tot, ca să fim sinceri pînă la capăt) sînt educaţi şi isteţi; cu toate acestea, nu sînt teodidacţi (i.e. educaţi de Domnul). Mai cu seamă de cînd cu Internetul, a apărut o generaţie de diletanţi într-ale cărturăriei şi de farseuri asini, formaţi în lumea profană de către parascovenii precum Wikipedia şi, în lumea cunoaşterii ortodoxe, de OrthodoxWiki. Aceste surse dubioase, amestecînd cunoaşterea cu rumori şi bîrfe, ba chiar, în unele cazuri, de-a dreptul cu prostii pasate drept comentariu cărturăresc, sînt înrădăcinate în şi derivă din noţiunea potrivit căreia opinia şi gîndirea orişicui sînt purtătoare de semnificaţie şi expertiza este domeniul celui mai vocal. Sînt recunoscuţi drept autorităţi unii care nici nu studiază, nici nu lucrează. Au, deci, timp să-şi plimbe opiniile personale pe platforma mondială cea mai amplă pentru promovarea a orice, de la viziunea genuină la idioţenie.
Mai înainte ca lunatecii aceştia să-şi fi apropriat Internetul, aroganţa şi autopromovarea erau considerate sociopate în origine şi manifestări, de nu cumva o trăsătură a unei psihopatii, de-a dreptul. În lumea academică, cei mai cunoscuţi gînditori şi savanţi nu se autoproclamau ca experţi, ci, dimpotrivă, se simţeau stînjeniţi cînd le era atribuită o atare expertiză. Cele mai rafinate minţi, pe care le-am întîlnit în viaţa mea, îngînau, cu toatele, mantra universală a adevăratului savant: „Cu cît învăţ mai mult, cu atît sînt mai conştient de cît de puţine ştiu“.
Aroganţa mediocrităţii
Dusă e învăţătura pioasă, care este astăzi luată în derîdere ca muncă a celor doar pe jumătate inteligenţi. Aroganţa mediocrităţii, impunînd standardele cărturăreşti, a pavat calea aşa-zisei teologii non-pioase. În fiecare din aceste instanţe, cînd nu este corect politic să chestionezi IQ-ul şi abilităţile reale ale experţilor de astăzi, am îngăduit importanţei de sine şi autopromovării să ocupe purulent şi fără sens, dar pretins-important, locul a cam tot ce se vede azi în media, în lumea academică, în scriitura religioasă teologică, dar şi de popularizare. Citesc, de pildă, cărţi despre Ortodoxie care sînt lăudate drept texte noi şi, vezi bine, definitive, cînd ele nu sînt decît afirmaţii compromise, făcute de către indivizi ce-şi doresc să fie importanţi, căutînd cu disperare faimă lumească şi atenţie. În sine, atari lucrări nu au absolut nici o importanţă. Nu transmit nimic substanţial şi le lipseşte singurul lucru necesar: o conştiinţă a cît de importantă este insignifianţa celor ce scriu în spiritul şi în numele Învăţătorului, de dragul celorlalţi.
În serviciul lui Hristos şi al Ortodoxiei, trebuie să căutăm neimportanţa a tot ceea ce facem; să găsim relevanţă în neînsemnătatea noastră în lumea influenţei şi a autorităţii religioase; să găsim importanţa proprie în această ştergere de sine şi în kenoza spirituală prin umilitate, supunere, ispăşire şi iubire de aproapele; în fine, să predăm în felurite chipuri de natură să nu umbrească pe Învăţătorul, să instruiască fără a oblitera importanţa Sfinţilor Părinţi, şi să studieze ca unii care nu ştiu nimic, iar nu ca aceia a căror evidentă ignoranţă am pus-o în lumină mai devreme (căci prostul se poate îndoi, în vreme ce omul înţelept ştie cum să creadă). Şi, în această venire la credinţă, aşa cum am argumentat, trebuie să avem dinaintea noastră o conştiinţă constantă şi inexorabilă a importanţei de netăgăduit a insignifianţei noastre.
traducere de Augustin IOAN.
