Despre discipolat

Publicat în Dilema Veche nr. 339 din 12 - 18 august 2010
Despre discipolat jpeg

Am recitit o carte cu adevărat interesantă. Este vorba despre o culegere de prelegeri academice pe tema „profesoratului“ şi „discipolatului“ în istoria culturii, ţinute de celebrul universitar George Steiner, la Harvard – unde a beneficiat de o bursă Charles Eliot Norton, în intervalul 2001-2002. Volumul – intitulat, în original, Lessons of the Masters („Lecţiile maeştrilor“) şi tradus în română (de către anglistul clujean Virgil Stanciu) drept Maeştri şi discipoli (Editura Compania, 2005) – are ambiţia să definească, fie şi indirect, identitatea profesorală sau ceea ce Steiner însuşi numeşte „misterul predării“. „Ce-i împuterniceşte pe un bărbat ori pe o femeie să predea unei alte fiinţe omeneşti?“, se întreabă, inaugural, autorul, promiţîndu-ne, desigur, un răspuns satisfăcător la finele excursului său critic prin istoria mentalităţilor europene, asiatice şi americane.

Dacă răspunsul este, într-adevăr, satisfăcător şi, mai ales, dacă Steiner ajunge la esenţa enigmei din interiorul actului didactic, vă las pe dvs. singuri să descoperiţi, lecturînd cartea. În ce mă priveşte, m-aş opri la o problemă, să-i spun, secundară, a volumului, a cărei validitate îmi era cunoscută dintotdeauna, ca multora de altfel, ea trăind în conştiinţa noastră sub forma unui stereotip cu valoare de axiomă, dar care mi-a fost confirmată – istoric, aşa-zicînd – abia prin medierea exemplelor oferite de către amintitul profesor. Mai devreme sau mai tîrziu, toţi discipolii îşi „ucid“ (simbolic, bineînţeles) foştii maeştri. Adulaţia iniţială a învăţăcelului pentru profesorul său nu se stinge, ca o dragoste normală, treptat, pînă la intrarea într-un puseu de indiferenţă, ci, datorită intensităţii sale, trece, ultimativ, într-o variantă antinomică (şi, totuşi, complementară), de radicalism, devenind ură acerbă, devastatoare. Urmărind firul factual şi argumentativ propus de George Steiner, ajungi volens nolens la concluzia că orice profesorat mare şi orice discipolat pe măsură se termină în sînge şi durere. 

Numai menţionarea cîtorva episoade din istoria culturală a umanităţii – investigate minuţios de autor –, şi sînt suficiente pentru ilustrarea cruntului adevăr! Pitagora, Empedocle şi Socrate constituie trei figuri faimoase de „dascăli“ (măcar în componenta orală, iniţiatică, a filozofiei lor) ai Antichităţii, care au sfîrşit tragic, prin trădarea, revolta ori antipatia propriilor discipoli. Pitagora, creatorul unei şcoli de pregătire intelectuală (ştiinţifică şi filozofică) extrem de selective, cu rînduieli aproape oculte, anticipatoare pentru masoneriile moderne –, în pofida impactului uriaş pe care l-a avut în universul elenistic, fuge, la un moment dat, de o răscoală a elevilor săi şi se sinucide, în exil, prin intermediul unui terifiant experiment de autoînfometare. Empedocle, în anumite versiuni ale biografiei lui, pleacă, similar, din calea discipolilor revoltaţi (întreaga comunitate de învăţăcei, se pare, s-a răsculat împotriva „tiraniei“ maestrului) şi moare aruncîndu-se, punitiv, în vulcanul Etna. Şi Socrate îşi bea cucuta părăsit de cea mai mare parte a foştilor discipoli – intrigaţi, în cele din urmă, de „norii“, vorba lui Aristofan, din maieutica anamnetică a maestrului. Învăţăceii sanctifică doar pentru a avea ce pîngări ulterior.

Sacralizează pentru a profana, glorifică pentru a discredita. Un impuls obscur, răsfrînt în comportamentul istoric al întregii omeniri, indiferent de epocă ori spaţiu geografic. 

Cazul cel mai trist prezentat de Steiner e relaţia dintre Edmund Husserl şi Martin Heidegger. Cei doi filozofi s-au cunoscut în 1917, cînd Heidegger (tînăr absolvent de facultate) îi produce lui Husserl (profesor reputat la Freiburg) o puternică impresie. Creatorul fenomenologiei decide să-şi susţină junele coleg şi, doi ani mai tîrziu, îl aduce – ca asistent al lui – la Universitatea freiburgheză. Heidegger reprezintă, într-o primă fază, discipolul model. Face seminariile maestrului, sprijinindu-se exclusiv pe cercetările fenomenologice ale acestuia şi împrumutînd enorm din faima lui academică. Apoi începe, gradual, să-şi exprime dezacordul faţă de profesor în texte publicate şi chiar în prelegeri universitare. Ulterior, în scrisorile adresate prietenului Karl Jaspers, Heidegger îl ridiculizează pe Husserl şi demonstrează, de facto, că ruptura lor a devenit inevitabilă. Istoria grăbeşte puţin lucrurile. Naziştii ajung la putere în Germania, iar Husserl (evreu) este pensionat forţat. Heidegger (admirator al Führer-ului) urcă ameţitor în ierarhia universitară şi devine o autoritate filozofică. De pe această poziţie, îi interzice fostului său profesor accesul în Universitate şi chiar la Bibliotecă. Husserl moare curînd, marginalizat. Heidegger nu a participat la înmormîntarea sa, pretinzînd că a fost „bolnav la pat“. Se spune totuşi că, la bătrîneţe, ar fi regretat gestul, avînd conştiinţa încărcată de a nu fi trimis măcar o telegramă de condoleanţe văduvei lui Husserl. 

De unde nevoia morbidă a discipolului de a-şi nega şi, adesea, elimina maestrul? Noica spune undeva că, dacă marele profesor, marele savant, marele creator nu ar muri, istoria ar fi în pericol de sucombare, oprindu-se la nivelul minţii maestrului, minte care – oricît de excepţională – rămîne, inevitabil, limitată, neposedînd un dinamism infinit, de perpetuum mobile renascentist. Ca atare, învăţăcelul îşi „ucide“ dascălul, pentru a permite lumii să progreseze prin el, noul maestru şi învăţător. Alţii afirmă că eliminarea profesorului (cîndva, şi el discipol) constituie un act de emancipare identitară. Nu poţi fi discipol pentru eternitate, iar trecerea ta spre treapta de maestru nu are cum să aibă loc în afara unui gest de distrugere. Distrugerea vechiului idol, a maestrului, singurul care-ţi cunoaşte toate slăbiciunile şi carenţele de discipol, nereuşind să te vadă altfel decît în postură de învăţăcel. „Uciderea“ lui este atunci o necesitate vitală, devenind temelia (sacrificială) a propriei tale existenţe. În sfîrşit, oricare ar fi explicaţia, trebuie să recunoaştem faptul că există în noi – indiferent de palierul de evoluţie unde ne aflăm – o ferocitate primordială care, dacă nu ne integrează definitiv în lumea primatelor, ne aşază, oricum, foarte aproape de ele. 

 Codrin Liviu Cuţitaru este prof. dr. la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (catedra de engleză). Cea mai recentă carte a sa este Istoreme, Editura Institutul European, 2009.

Zizi și neantul jpeg
Sistem și libertate
Am crescut într-o lume în care ceea ce astăzi considerăm nevoi de bază erau, pe la sfîrșit de ani ’70 și început de ani ’80, privite drept suprastructuri. Răsfățuri.
liceul sf sava bucuresti jpeg
Liceul avea coloane
Revederea colegilor și profesorilor dragi mi-a dat sentimentul mîngîietor că lucrurile ar putea deveni la fel de bune pe cît ni le imaginam noi în 1992.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
De ce nu-s românii ca francezii?
Cartea și bagheta mi s-au părut două lucruri indispensabile în Franța.
p 19 Sylvie Germain WC jpg
Sindromul Șarikov
Nu este vorba doar despre o lipsă de educație, ci și despre voluptatea unei agresivități manifestate zi de zi, pe rețelele de socializare, care au devenit nu doar un spațiu bun pentru defularea nervilor, ci gazdă generoasă acestei forme josnice de violență.
p 20 Gustave Thibon jpg
O lumină asupra imediatului
Pentru Putin şi adepţii lui, persoanele, fie ele ucrainene ori ruse, civili ori combatanţi, sînt nimic.
Theodor Pallady jpeg
Scopul meu ești Tu
Un adevărat apostol al dialogului, un maestru al incluziunii și un campion discret al cercetării Celuilalt, cu sau fără majusculă.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Poliția din Cehia este în căutarea unui hoț care are obiceiul să intre prin case, fără a se sinchisi de prezența locatarilor. Se spune că se uită la aceștia în timp ce dorm.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (II)
Dar poate că mai mult decît plimbarea în sine conta acel „împreună”.
p 19 jpg
Cultul virginității
Ideea că virginitatea fizică atestă puritatea și inocența depășește granițele religioase, devenind un construct social și ipocrit prin care unei femei i se anulează calitățile morale în favoarea celor fizice, ajungînd să fie prețuită mai degrabă integritatea trupului decît mintea și sufletul.
p 20 San Filippo Neri WC jpg
Despre creștinism și veselie
Multe dintre textele clasice ale creștinismului dovedesc o relație încordată pe care Sfinții Părinți o întrețineau cu rîsul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Migdalul lui Origen
Editat, tradus, redescoperit în bogăția și autenticitatea sa în ultimul secol, Origen revine de fiecare dată în atenția cititorilor cu o înnoită putere de atracție.
Zizi și neantul jpeg
Dacia roșie
Era o oază, într-o vreme în care lucrurile se degradau pe zi ce trecea: la cantina de acolo se putea mînca bine și ieftin, ba chiar și cumpărai una-alta pentru acasă, uneori.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La Galați, o candidată a fost surprinsă în timp ce încerca să fraudeze examenul de bacalaureat cu un pix-telefon. Avea 45 de ani și era absolventă a unui liceu particular, la frecvenţă redusă.
41580801101 373a7ea5c2 c jpg
Oamenii fac orașele
Paradigmei moderniste de producție a noilor cartiere, Jacobs îi opune observația directă și studiul la firul ierbii, sau la bordura trotuarului, a vieții urbane.
Zizi și neantul jpeg
Roți și vremuri
Trebuia să mănînci nu știu cîți ani numai iaurt și să economisești, să pui bani la CEC ca să-ți poți cumpăra o Dacie.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Aix-Les-Bains și tinerii francezi de 70 de ani (I)
În Aix zilele de vară se mișcă în ritm de melc, par nesfîrșite, exact ca acelea din vacanțele copilăriei.
E cool să postești jpeg
Tastatura sau creionul?
Este un avantaj real acest transfer al informațiilor direct pe dispozitivele elevilor?
p 20 WC jpg
Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán.
Theodor Pallady jpeg
Discretul eroism al moderației
Nu prea cunoaștem opera românilor americani, iar numele care circulă simultan în cele două culturi provin cu precădere din zona umanistică.
p 23 Lea Rasovszky, Bubblegun of Sweet Surrender (Soft War) I  Codre jpg
„Războiul este doar «eu» și nici un pic «tu»” – artiștii și galeriile în timp de război
„Un fel de așteptare epuizantă la capătul căreia sperăm să fie pace.”
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
După ce, cu o săptămînă în urmă, doi lei au încercat zadarnic să evadeze din grădina zoologică din Rădăuți, un șarpe mai norocos a pătruns în Spitalul Orășenesc din Balș.
Zizi și neantul jpeg
Mare, pofte, necuprins
Tocmai ăsta era hazul vacanței: împletirea ciudată de pofte concrete și visări abstracte. Figurau, cu toatele, într-un meniu pestriț și cu pretenții.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Vacanțe de altădată
Nu pot vedea mai multe, însă sînt convinsă că au și bomboane străine sau ciocolată, poate că au și gume cu surprize.
E cool să postești jpeg
S-o fi supărat pe mine?
Ca să nu „supere” această societate, foarte multe femei ajung să fie prizoniere ale unor prejudecăți pe care și le autoinduc, perpetuîndu-le, uitînd de cele mai multe ori de ele însele.

Adevarul.ro

image
Şofer omorât în bătaie la Bacău pentru că a atins din greşeală cu maşina oglinda unei dubiţe
O crimă înfiorătoare a avut loc miercuri seara pe o stradă în Bacău, după o acroşare în trafic şi un scurt scandal. Doi bărbaţi au fost deja reţinuţi, după ce victima a fost găsită pe asfalt, fără suflare.
image
O actriţă româncă adoptată de un cuplu britanic şi-a revăzut mama la 34 de ani după ce a fost lăsată într-un orfelinat
O actriţă foarte apreciată în Marea Britanie şi fostă prezentatoare la BBC Radio York şi BBC Country File Live, Adriana Ionică are o poveste de viaţă tulburătoare şi demnă de un film.
image
SARS-CoV-2 continuă să facă „pui“. Ultimul este şi cel mai infecţios
Noua subvariantă BA 2.75 a coronavirusului este de cinci ori mai infecţioasă decât varianta Omicron şi provoacă deja îngrijorări în rândul specialiştilor independenţi.

HIstoria.ro

image
Cine a detonat „Butoiul cu pulbere al Europei” la începutul secolului XX?
După Războiul franco-prusac, ultima mare confruntare a secolului XIX, Europa occidentală și centrală se bucurau de La Belle Époque, o perioadă de pace, stabilitate și creștere economică și culturală, care se va sfârși odată cu începerea Primului Război Mondial.
image
Diferendul româno-bulgar: Prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat România după obţinerea independenţei
Pentru România, prima problemă spinoasă cu care s-a confruntat după obținerea independenței a fost stabilirea graniței cu Bulgaria.
image
Controversele romanizării: Teritoriile care nu au fost romanizate, deși au aparținut Imperiului Roman
Oponenții romanizării aduc mereu în discuție, pentru a combate romanizarea Daciei, acele teritorii care au aparținut Imperiului Roman și care nu au fost romanizate. Aceste teritorii trebuie împărțite în două categorii: acelea unde romanizarea într-adevăr nu a pătruns și nu „a prins” și acelea care au fost romanizate, dar evenimente ulterioare le-au modificat acest caracter. Le descriem pe rând.