Manifest realist pentru recuperarea studiilor clasice

Aţi auzit, în ultima vreme, de la „responsabilii“ cu studiile umaniste altceva decît ieremiade? O parte a presei culturale euroatlantice, care se pretinde lucidă, trage semnal de alarmă după semnal de alarmă pentru oprirea măcelului culturii umaniste. Prin mediile academice supuse la rigori administrative, pe care nu le mai pot gestiona, adie un murmur crispat: în mod inevitabil, umanioarele vor sluji ca ardere de tot pentru propăşirea noului sistem de educaţie care nu crede în lacrimi, pune preţ doar pe eficienţa de tip corporatist, este croit pe logica productivităţii şi ahtiat după gîndirea instrumentală. Cu alte cuvinte, obsedat de întrebarea ultimă: „Ce produce Nelu după facultate?“. De aici şi drama disciplinelor umaniste, care îşi văd amputat rostul de modelatoare ale spiritului. 

Din această perspectivă, cea mai mică şansă de supravieţuire par să o aibă limbile clasice. Sînt ele viabile într-un model social bazat pe practici concurenţiale? În ciuda pesimismului negru din jurul nostru, am îndrăzni să articulăm un precaut „probabil“! 

În situaţia de faţă, există o singură certitudine, anume că lucrurile nu mai pot fi ca înainte. Un semn bun pentru culturile academice care au înţeles ritmul general al reformei educaţiei, un imens motiv de frustrare pentru cele care au perceput în el doar o cadenţă. Nu-mi aduc aminte să fi văzut în Olanda manifestaţiile din Germania sau din Austria ale studenţilor şi profesorilor care clacaseră sub presiunea reformei europene. Aceasta pentru că, în universităţile olandeze, Sistemul Bologna a fost adaptat din mers la realităţile interne, de-a lungul unor ani buni de negociere înainte de termenul ultim, pe cînd majoritatea celorlalte culturi europene a preferat să amîne la nesfîrşit reforma, burduşind literalmente înainte de deadline materia de studiu de patru ani în trei şi neschimbînd esenţialmente nimic. Eroarea de raţionament, căreia i-au căzut pradă actualii mari nemulţumiţi, provine din impresia că reforma vizează exclusiv o restrîngere cantitativă a resurselor (reducerea materiei, reducerea posturilor), pe cînd ea se doreşte a fi una de flexibilizare a structurilor (mobilitate internaţională, democratizare a opţiunilor de studiu, dialog interdisciplinar).

Între aceste capete ale alternativei, România pare mai degrabă ispitită să se alăture, pe poante, corului de mîrîieli. Însă, ca în atîtea domenii ale vieţii publice din această ţară, opinia generală despre sistemul autohton de educaţie este eronată. Asocierea noastră la protestele cu tentă conservatoare ale mediilor academice din vestul Europei este ridicolă. În Germania şi Franţa, inerţia are, in extremis, obiect: în domeniul limbilor clasice, de pildă, este vorba despre secole de învăţămînt de elită, la care profesorilor şi studenţilor le vine greu să renunţe. În România, în schimb, nu putem conserva decît spectrul „reformelor“ ceauşiste din anii ’80: nu credem că este un mister pentru nimeni faptul că rezultatele schimbărilor dintr-un sistem de educaţie se văd abia după 25-30 de ani de la aplicarea lor. Prin urmare, acum nu facem altceva decît să culegem roadele triumfului total al ideologiei comuniste asupra învăţămîntului românesc din anii ’80, ani pe care, în mod jalnic, unii continuă să îi considere un reper de eficienţă şcolară. Dezastrul de astăzi, din sistemul nostru de educaţie, reprezintă metastaza unui cancer ale cărui origini trebuie căutate în urmă cu treizeci de ani. În cei 20 de ani de după Revoluţie, nici un guvern nu a reuşit să pună măcar stavilă tăvălugului, necum să procedeze la o schimbare majoră, semn deloc întîmplător că România a continuat să rămînă, voit, în raza sumbră şi impură a luminii de la Răsărit. 

Împotriva mediilor clasiciste, prigoana a fost cu atît mai mare cu cît limbile clasice au fost considerate făţiş duşmani ideologici, în anii dictaturii proletariatului. Şi aici, ca peste tot însă, se poate constata cu ochiul liber cezura dintre generaţiile de profesori cu studiile terminate înainte de cel tîrziu 1975 şi tot ce a urmat. Cei dintîi beneficiaseră de resursele academice încă existente ale României de dinainte de război, dar, în ciuda unor eforturi individuale considerabile, nu au mai avut puterea să formeze, la rîndul lor, plenar, generaţia următoare. În faţa unui sistem opresiv de violenţa celui ceauşist, orice zidire unitară, coerentă funcţional, a fost anihilată. În condiţiile unui bruiaj continuu şi generalizat, strădaniile individuale, chiar supraomeneşti, ale profesorilor de mare calibru nu au fost suficiente decît pentru cultivarea unor specii pipernicite sau a unor exemplare rare, inegale. La treizeci de ani de la cataclismul la care ne referim, bătrînii, le-am spune, tragici au început să se retragă, nelăsînd în urma lor, în sistem, aproape nimic: ei nu pot fi, totuşi, ţinuţi vinovaţi pentru contraselecţia care le-a urmat, chip triumfător al hidrei ideologice. Are, aşadar, vreo noimă scheunatul nostru conservator? Totuşi, azvîrliţi cum sîntem în adîncul bolgiei acesteia, avem o speranţă, întreţinută, paradoxal, chiar de atît de contestata reformă europeană a învăţămîntului. Într-un fel ar trebui să ne considerăm norocoşi că avem în spate cîmpii pîrjolite şi ruine nu dintre cele mai bine păstrate. Sumbrul nimicului sau al aproape nimicului este mai uşor de evacuat decît temeliile unor sisteme sclerozate. Nu ni se cere decît inteligenţă instituţională, adică flexibilitate, pragmatism de bună calitate, empatie şi, în cea mai mare măsură şi cel mai greu pus în joc, conştiinţă morală.  

Astfel, una dintre măsurile iminente care dă fiori unei părţi însemnate a mediilor noastre academice este descentralizarea structurilor universitare. Cu alte cuvinte, organizarea universităţilor pe departamente, în detrimentul angrenajelor masive şi greu de urnit pe care le reprezintă facultăţile. Nu ne putem pronunţa asupra impactului unei atare reorganizări asupra altor discipline umaniste, dar în cazul clasicelor ea poate aduce salvarea mult aşteptată. Aceasta datorită vocaţiei unice pentru interdisciplinaritate pe care o au literele clasice: disciplina însăşi îi impune celui care o practică frecventarea asiduă a istoriei, a filozofiei, a arheologiei, a antropologiei, a religiei antice. Se înţelege, aşadar, că izolarea din ultima vreme a domeniului în intimitatea exclusivă a lingvisticii şi a istoriei literaturii este de natură, am zice, patologică. A continua în aceiaşi termeni înseamnă, fără doar şi poate, colaps rapid. A cere asistenţa altor secţii de limbi străine, eventual romanice, ameninţate la rîndul lor de extincţie, este, de asemenea, dovada unei gîndiri nefericite şi, mai grav, rău intenţionate faţă de demnitatea propriului domeniu de excelenţă. 

Soluţia ar fi înfiinţarea unui departament modern şi flexibil de Studii ale Antichităţii, care să angreneze în ordinea naturală a lucrurilor domeniile conexe amintite mai sus. 

Aceasta însă presupune, la nivel moral, buna-credinţă a tuturor părţilor implicate, abandonarea binecunoscutelor politici de rapt, reprimarea vanităţilor mărunte şi asumarea unei culturi a dialogului. La nivel instituţional, constituirea unui asemenea departament ar însemna, desigur, şi luarea unor decizii mai puţin plăcute, de tipul reevaluării serioase a personalului didactic, pe cît posibil de comisii academice internaţionale. Nu se pot înghesui, în cadre noi, vechile cohorte. Angajarea prin concurs corect a unui număr restrîns de specialişti, cu experienţă occidentală, în măsura necesităţilor reale ale departamentului ar fi soluţia echitabilă. Apoi, pentru clasicişti, pasul ar presupune şi abandonarea lestului de cursuri hiperspecializate teoretic la primul nivel şi prezentarea lor sub formă de cursuri opţionale la masterat sau la doctorat. Ne referim la masiva informaţie lingvistică pur teoretică, inutilă, în acest stadiu. De asemenea, ar trebui renunţat la cursurile nerealiste de istoria literaturii greceşti şi latine, fiind preferabile cursuri speciale pe anumite perioade, autori fundamentali şi paradigme de gîndire. În schimb, s-ar cîştiga pariul cu principiul instrumental, prin intensificarea cursurilor practice de limbă, adevărata vocaţie a clasicistului de cursă lungă. Cum uşor se poate constata, raportul mai mult text şi mai puţină informaţie teoretică atrage un număr mai mare de studenţi, cu interese mult mai variate, veniţi aici cu scopul foarte serios şi precis de a învăţa greacă veche şi latină. În definitiv, numai acest tip de practici justifică, fie şi doar financiar, retragerea ulterioară a unora pasionaţi şi puţini în jocurile lingvisticii superioare. 

Avantajele vor apărea imediat: în cadrul aceluiaşi departament, studenţii vor putea opta, în acord cu infrastructura creată special, pentru cursuri care altfel ar fi foarte greu de armonizat administrativ. De pildă, dacă vrei să faci clasice pure, vei beneficia simultan şi de cursuri magistrale de istorie şi de filozofie antică. Dar poate că te interesează mai ales istoria Greciei. Vei avea acces direct la surse, fără bîjbîieli, în urma alegerii cursurilor practice obligatorii de greacă. La fel, te vor fi pasionînd religiile din bazinul mediteranean. Foarte bine, vei putea să te apleci asupra lor, avînd mereu în spate esenţiale cursuri de filozofie antică şi de limbi clasice. Combinaţiile posibile sînt foarte numeroase, fără pericolul de a sfîrşi într-un talmeş-balmeş general, datorită politicii corect aplicate de credite transferabile şi a autonomiei specializării principale. Un alt avantaj constă în sporirea şanselor de a organiza, pe cont propriu, în virtutea unei autonomii departamentale, toate cele trei cicluri de studii: licenţă, masterat, doctorat. Un masterat interdisciplinar în Ştiinţele Antichităţii, cu multiple module, este la fel de mult de dorit ca o şcoală doctorală proprie, în care se vor aduna specialişti din domenii foarte apropiate, şi nu doctoranzi strînşi cu furca din arii culturale teribil de diferite. Apoi, un asemenea departament poate stabili, mult mai coerent, relaţii oficiale internaţionale cu departamente similare din lumea civilizată, care au înţeles să procedeze la o reformă de felul celei pe care o descriem aici. Colaborarea reală cu universităţi occidentale aduce nu numai prestigiu, mobilitate (pentru studenţi şi profesori, deopotrivă) şi plusvaloare ştiinţifică, dar şi bani, foarte mulţi bani din fonduri structurale europene: universităţile vestice sînt direct interesate de colaborarea cu estul tocmai din acest motiv şi ştiu cum să atragă banii. Mai mult, este în interesul – am zice vital – al departamentului să iasă la rampă, în viaţa publică, prin organizarea constantă de conferinţe, mese rotunde şi diverse alte manifestări culturale. Ştim deja instituţii de prestigiu gata să găzduiască evenimente de acest tip, cu impact serios la publicul larg. Ermetismul sectar practicat în diverse săli din Universitate dă rezultate pe măsură. Ca să nu mai spunem că departamentul s-ar putea angaja la girarea unor şantiere arheologice şi ar putea încheia contracte cu edituri de bună cotaţie, pentru proiecte consecvente de traducere profesionistă a autorilor importanţi ai Antichităţii. 

Granturile s-ar obţine mai uşor, bursele pe programe structurale ar fi accesibile, atît de necesarele stagii de studiu in situ, adică deplasările estivale de cîte două-trei săptămîni cu studenţii în Grecia şi în Italia, pe care Secţia de Limbi clasice nu şi le mai permite de şaptezeci de ani, se vor putea întreprinde fără mari tribulaţii.

Oricît de fantasmagoric ar părea proiectul de mai sus, putem da asigurări că este fezabil. Experienţa pe care am avut-o cu înfiinţarea Masteratului de Studii Religioase – Texte şi Tradiţii ne spune că, bine dozate, eforturile pentru alcătuirea unui Departament de Studii ale Antichităţii vor fi răsplătite cu vîrf şi îndesat. Desigur, reticenţele virginale, scepticismul strămoşesc şi iritările locale sînt inevitabile. Totuşi, un proiect de anvergură, inteligent articulat, nu poate decît să aducă cu sine aprobarea mărimilor universitare. Ceea ce trebuie să înţeleagă forurile decidente este că acum e un moment providenţial pentru salvarea reală şi demnă a unei discipline ameninţate. În bună măsură, situaţia Literelor clasice la nivel internaţional este atît de tristă pentru că decidenţi orbi din domeniu au scăpat prilejul favorabil. Ratarea acestui kairos va lăsa în urmă deja binecunoscute lamentaţii şi recriminări. Marii, nedreptăţiţii şi dispăruţii profesori merită, măcar acum, o reparaţie a demnităţii pierdute a discipolilor. 

Ştefan Colceriu, doctor în filologie clasică, este cercetător la Institutul de Lingvistică.