O privire aruncată peste umărul istoriei

Astăzi întreg mapamondul se clădeşte în jurul ideii de comunicare. Progresul pare că ia naştere tot mai des la graniţa dintre posibil şi imposibil. Ştiinţele îşi transgresează frecvent teritoriile într-o ambianţă axată pe comunicarea sferică şi permanentă. Fizica dialoghează cu teologia, teologia cu filozofia, filozofia cu fizica şi tot aşa. Marile întrebări rămîn însă permanent nesaturate. Necesitatea unui numitor comun – a unui răspuns decisiv – reprezintă pentru secolul XXI ceea ce Gralul a întruchipat pentru deloc întunecatul Ev Mediu. Prin urmare, nu este nici prima dată şi cu siguranţă nici ultima cînd umanitatea este în căutarea unui sens subtil, situat dincolo de orizontul vederii. Unul care să satisfacă exigenţele spiritului şi ale curiozităţii noastre funciare. Căci, ce altceva este întrebarea, dacă nu istoria punerii ei în diverse contexte? 

O privire aruncată peste umărul istoriei ar redeschide cerul din noi, tot aşa cum – din cînd în cînd – spiritul intră în dialog cu el însuşi pentru a reitera sensul propriei existenţe.  

A fost o vreme cînd filozofia a servit argumentului creştin forţa de a străbate dincolo de judecăţile şi prejudecăţile împăraţilor romani. A fost o vreme cînd filozofiei i s-a arătat uşa istoriei. Servise atît de bine părinţilor apologeţi, încît existenţa ei părea cu totul nepotrivită vremurilor şi nevoilor Bisericii. A existat, de asemenea, o vreme cînd filozofia s-a întors din exil. Cu remarcabile eforturi de traducere, ea şi-a regăsit locul nu doar în scriptoriile abaţiilor, ci şi în argumentul teologic al călugărilor predicatori.  

Combătută şi respinsă, pe de o parte, îmblînzită şi integrată, pe de alta, inima filozofiei n-a încetat să palpite pentru toţi cei care au văzut în ea mai curînd un aliat decît un duşman.  

Pesemne că destinul ei se va fi scris într-o cheie providenţială căci, fără ea, înţelegerea noastră ar fi fost, neîndoielnic, ceva mai săracă.  Nevoia unui discurs infailibil a împins Europa reflexivă la ameliorarea unei strategii de reconciliere a teologiei cu filozofia. Vizată era punerea în acord a raţiunii cu credinţa. Fiind un reper inepuizabil, adevărul trebuia luat în posesie prin orice mijloace, dar, aşa cum era şi firesc, nu în orice condiţii. Contemplaţia şi revelaţia aveau să-şi dea mîna în virtutea aceluiaşi ţel: comprehensiunea naturii divine.    Detensionarea acestui complex raţiune-credinţă n-a reprezentat nici pe departe doar o elaborată pierdere de timp. Consecinţele acestor dispute se pot vedea la tot pasul. Nu cred să greşesc atunci cînd afirm că felul în care desluşim astăzi lumea în care trăim se datorează – în parte – disputelor teologale. Sînt cîteva pietre de hotar fără de care istoria ideilor, dar mai ales istoria gîndirii, în acest veac, în aceste timpuri, ar fi arătat cu totul altfel.  

Cu Anselm nu ne aflăm nici la începutul frămîntărilor, nici la sfîrşitul lor. Cunoscut ca abate de Canterbury, benedictin prin vocaţie, filozof şi prelat, Anselm reuşeşte, în secolul al XI-lea, să imprime Evului Mediu o nouă dinamică. La îndemnul confraţilor săi de credinţă, el alcătuieşte unul dintre cele mai importante tratate ale epocii: Monologium – un model de meditaţie cu privire la esenţa şi existenţa lui Dumnezeu, în care fiece pas îşi află temeiul exclusiv în raţiune şi nimic nu se întemeiază pe autoritatea Scripturii.  

Noutatea acestei solicitări developa, printre altele, o incipientă stare de seducţie indusă de orizontul promiţător al unei noi abordări. Pentru secolul al XI-lea, supunerea Sfintelor Scripturi unui demers dialectic era un pas tot atît de important precum cel făcut de Neil Armstrong pe Lună.  

Deducţia silogistică şi concluziile ei, uneori radicale, nu erau privite în mediul teologic cu o mare simpatie, fapt ce ne permite să înţelegem de ce filozofia în acel context a rămas vreme îndelungată suspectă pentru multe figuri luminate. Gerardus, episcop de Cenad, era ferm convins că „cei care sînt discipoli ai lui Cristos nu au nevoie de învăţături păgîne“ atîta timp cît orice înţelepciune, chiar şi cea omenească, vine de la Dumnezeu. „E culmea nebuniei să porţi discuţii cu slujnicele despre Cel pe care se cuvine să-l slăvim în faţa îngerilor.“ 

Iar Petrus Damiani, sfînt şi doctor al Bisericii Romano-Catolice, găsea – prin dispreţul arătat ştiinţelor profane şi dintr-o perspectivă eshatologică – inutilă şi păguboasă întîlnirea călugărului cu filozofia. Dacă filozofia ar fi fost indispensabilă mîntuirii oamenilor – ne spune Damiani în De sancta simplicitate –, Dumnezeu nu s-ar fi sfiit să trimită filozofi, în loc de pescari şi oameni de rînd, ca să-i convertească.  „Platon cercetează tainele misterioasei naturi, stabileşte limite pentru orbitele planetelor şi calculează traiectoria aştrilor: îl resping cu dispreţ. Pitagora împarte sfera terestră în latitudini: abia dacă mă interesează; Euclid se apleacă asupra problemelor încîlcite ale figurilor geometrice: îl evit în egală măsură; cît despre toţi retorii, cu silogismele şi sofisticările lor, îi exclud ca nevrednici să trateze chestiunea.“ 

Chiar dacă opinia sfîntului e frustă, simplificatoare, articulată în alb şi negru, ceea ce rămîne semnificativ este eroarea de perspectivă ce locuia mai toate minţile luminate din vremea sa, vizavi de relaţia filozofiei cu mîntuirea.  

Pe acest fundal, îndrăzneala lui Anselm de Canterbury va fi avut însemnătatea unei mici revoluţii. Situat între dialecticieni şi antidialecticieni, Anselm de Canterbury este nevoit să construiască nenumărate punţi. Strategic, el oferă teologiei şi filozofiei ocazia unei întîlniri fecunde pe un pămînt sigur. Stabilind cadrul, el se asigură că mesajul este bine receptat, iar dimensiunea proiectului şi rostul demersului sînt pe deplin asumate. 

Dialecticienilor le demonstrează că pirueta filozofică are sens, numai dacă este forjată pe fundamentul credinţei; iar datul de la care raţiunea poate construi ceva ferm este imanenta fidelitate asumată faţă de Dumnezeu. Înţelegerea lumii are drept scop consolidarea credinţei, şi nu – aşa cum s-ar crede cel mai adesea – filozofarea de dragul filozofării, filozofarea cu orice preţ. Întelecţia nu se are pe sine drept scop.  Antidialecticienilor le recomandă o lentilă ceva mai potrivită decît cea îndeobşte folosită. Le oferă posibilitatea de a-şi reevalua datele credinţei în concordanţă cu necesitatea internă a acesteia. Le oferă posibilitatea unei coerenţe fertile cu o tradiţie pierdută şi pe cale de a fi recîştigată. Le oferă – în final – un real motiv de reconciliere cu dialectica. Celui întărit în credinţă nu-i va prisosi strădania de a înţelege raţional ceea ce crede. 

Există întotdeauna adîncimi neexplorate ale adevărului pe care noi, muritorii, avem datoria să le luminăm; căci Sfinţii Părinţi, oricît de mult şi-au dorit să isprăvească sensurile creaţiei, n-au reuşit să trăiască îndeajuns de mult pentru a-şi duce fapta la bun sfîrşit.  Sondarea credinţei nu are darul de a rătăci sufletul pe drumul către Dumnezeu, ba dimpotrivă, are efectul apropierii de El, de vedere a Lui. Treptele urcate sau coborîte în căutarea acelui „ceva mai adînc decît noi înşine“ urmează un protocol fără de care zenitul dogmei s-ar pierde irecuperabil. Tainele credinţei trebuie, înainte de toate, crezute, abia apoi cîntărite-n balanţa – cu şi fără eranţă – a raţiunii.  

„Îmi doresc cu ardoare să înţeleg măsura adevărului tău, pe care inima mea îl crede şi îl iubeşte. Căci nu caut să înţeleg ca să cred, ci cred ca să înţeleg. Căci cred chiar şi acest lucru: că nu voi înţelege dacă nu voi crede“ – aceasta este interpretarea dată de Anselm cuvintelor prorocului Isaia (7,9): „Dacă nu credeţi veţi fi zdrobiţi.“  

Această înaintare prin credinţă către înţelegere a fost pasul hotărîtor, aspectul crucial al dezvoltării doctrinei în următoarele secole. Deşi sursa schimbării a fost o eroare, o eroare de traducere, rezultatul la care s-a ajuns a fost uluitor. Istoria ne consemnează că într-o tălmăcire mai veche a Noului Testament – din greacă în latină –, traducere făcută pe baza Septuagintei, Isaia 7, 9 fusese redat în aceşti termeni: „Dacă nu credeţi, nu veţi înţelege“. Deşi cunoştea varianta corectă de traducere, utilizată în Vulgata, Augustin preferă versiunea mai veche atunci cînd o citează în Despre Treime, pentru a demonstra cu şi mai multă forţă ceea ce lui i se părea evident  – „credinţa caută, dar înţelegerea găseşte“.  Cum Augustin a rămas autoritatea prin excelenţă, faţă de care Evul Mediu s-a simţit profund îndatorat, este uşor să urmărim şi să înţelegem filiaţia acestei idei. Alcuin însuşi, ca şi Beatus de Liébana, îl citează pe „cel mai mare filozof“ atunci cînd îşi îndreaptă atacul împotriva lui Elipandus: „Noi nu am cunoscut şi am crezut, dar «am crezut şi am ajuns să cunoaştem». Căci am crezut ca să înţelegem“. 

Întrepătrunderea raţiunii cu credinţa va oferi secolului al XI-lea, şi nu numai, elementele unei priviri proaspete, capabile să schimbe pentru totdeauna faţa filozofiei, a teologiei şi, in extenso, a istoriei gîndirii europene.

Cătălin Buciumeanu este doctorand la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.