DIN POLUL PLUS

Invitat de o prietenă, revin, la sfîrşit de vară, în vechile uzine din Ruhr, azi dezafectate şi convertite în spaţii de teatru. Bisericile fără credincioşi şi fabricile fără muncitori şi-au găsit un nou rost şi, mai seducătoare decît sălile tradiţionale, ele reunesc azi public şi artişti care se precipită pentru a le umple.

Cauciucurile scot un sunet ca şi cum aş merge pe ploaie. Opresc şi nu-mi vine să cred: cauciucurile mele sînt pline de asfalt topit pe care s-au lipit mii şi mii de pietricele mai mici şi mai mari, aşa cum se lipesc alunele pisate de crema de pe tort.

Aşa cum probabil li se întîmplă multora dintre cei care s-au lăsat fermecaţi de geniul lui Homer, am trăit pînă tîrziu cu prejudecata că Troia este o destinaţie fantastică, pierdută undeva în timp şi spaţiu, inaccesibilă pentru muritori, mai ales pentru cei din zilele noastre.

Charleville-Mézières se află în inima pădurii din Ardeni care, cel puţin onomastic, evocă subtila comedie shakespeariană Cum vă place ale cărei eroine se refugiază în acest spaţiu pur, opus celui compromis şi uman deteriorat de la curte.

Există regizori care au geniul repertoriului, care evită autostrada „capodoperelor“ intens frecventate şi revelează texte pierdute, autori ignoraţi, procurînd astfel plăcerea subtilă a întîlnirii între ce e vechi şi ce e nou.

Privind înregistrarea spectacolului, am recunoscut interpreţi familiari, pe Rebengiuc, Schäffer, Ionescu-Gion – vii sau morţi. Dar, dicolo de prestaţiile lor precise, mi s-a revelat prezenţa unui actor, Ion Caramitru. Nu-l uitasem, dar ignoram cauza acestei persistenţe.

Papa Francisc a publicat în mai enciclica sa istorică Laudatio Si (Lăudat fie). Numele papal şi l-a ales, explică el în text, fiindcă îl consideră pe Sf. Francisc de Assisi „exemplul prin excelenţă al preocupării pentru cei slabi şi un model de ecologie integrală, trăită cu bucurie şi autenticitate“.

Întunericul, la teatru, e o experienţă unică. Întunericul se prezintă ca o experienţă şi de aceea se aseamănă cu muzica ce e, spune un recent specialist, „experienţă“. Muzica şi întunericul nu spun nimic, nu au discurs, dar, dincolo el, furnizează datele unei experienţe „artistice“.

Pe zidurile Luvrului, zilnic îl văd, se etalează imensul afiş al expoziţiei „Poussin şi Dumnezeu“ ce convoacă la dialogul pictorului clasic francez cu puterea supremă, el, care s-a confruntat doar cu Biblia şi Antichitatea.

Uneori, fără evenimente, nici întîlniri, o lună de zile se întinde leneş, ca o apă de lac stătut unde totuşi, din cînd în cînd, înfloresc nuferi. Important e să-i aştepţi şi să-i culegi ca recompensă a plictisului. Alteori însă, o lună de zile, dimpotrivă, seduce, dispersează şi reclamă selecţia strictă a unui gînd, a unui eveniment.

„La tristesse durera toujours“ – „tristeţea“, în ceea ce e considerată ca fiind ultima frază a lui Van Gogh, desemnează pudic „durerea“, care i-a însoţit viaţa şi determinat opera. Această „tristeţe“, eufemism al „suferinţei“, mi-am amintit-o văzînd o expoziţie de „art brut“, „artă brută“, artă a internaţilor în aziluri.

„Frumuseţea va salva lumea“ – această frază ilustră a lui Dostoievski mi-a revenit în minte la Florenţa, privind, lîngă muzeul Pitti, placa memorială ce indica locul unde Dostoievski, timp de doi ani, a scris Idiotul. M-am întrebat atunci dacă nu oraşul Familiei Medici i-a inspirat acest gînd consolator, binevenit azi.

Ce ar fi fost Iisus fără apostoli? Erou cu posteritate moderată, dispersată, controversată. Ei i-au asigurat şi persistenţa legendei şi difuzarea gîndirii. Ce ar fi fost Iisus fără apostoli?... Ce ar fi fost Grotowski fără apostoli?

În aceste zile cehoviene îmi lipsea Vania... pînă cînd, hazard fericit, a sunat telefonul şi la capăt de fir vorbea Horaţiu Mălăele. Liberi amîndoi, ne-am revăzut şi privindu-l îmi aminteam de celebrul său rol de la Bulandra. Trei ore cu Vania, place des Vosges!

Nu formulez aici un elogiu pentru arta trecutului, ci pentru arta care vindecă de rănile vieţii, care reconciliază şi reconfortează, care nu se consacră propriului limbaj, care nu eşuează în autosatisfacţia gratuităţii. Arta necesară omului, pe timp de secetă.

La început de vară, o bombă a explodat: am aflat că prietenul indispensabil a procedat la actul abject de a înregistra, pe sub mînă, toate conversaţiile cu Sarkozy: un spion afectuos! De fiecare dată, el punea în funcţiune telefonul mobil şi astfel conserva vorbele, argumentele, deciziile luate în cercul cel mai restrîns.

Teatrul se distinge de literatură – sursa de iubire şi totodată de neiubire! – prin inserţia unui actor, prezent, viu, între ficţiune şi realitate. El e un intermediar ce, uneori, furnizează elemente noi, inedite faţă de personajul pe care-l încarnează şi, totodată, înrădăcinează.

Existenţa unei colaborări mensuale, constante, organizează secret gîndurile şi evenimentele. Ea mă invită să rămîn deschis, să aleg şi apoi să decid subiectul eseului, depăşind astfel seducţia notelor disparate, a fragmentului, pentru a reţine acel punctum care cristalizează „motivul“ unei luni de viaţă.

Trenul staţiona, înţepenit, de zile şi nopţi. Într-un întuneric de tunel de netrecere. Întunericul de fus orar, dar şi de calendar – sfîrşit de decembrie, într-o noapte siberiană a anului...

Gestul polemic al graffiti-urilor, practica rebelă care a marcat reţeaua urbană afirmînd o pulsiune agresivă a cunoscut o deplorabilă recuperare „oficială“, ca şi cum, astfel, primarii descopereau o posibilitate de a decora oraşul.

La muzeul din Poitiers a avut loc o expoziţie ce a reînviat cu deosebit succes un dispozitiv repertoriat, dar azi uitat, acela al „cabinetului de curiozităţi“. Acesta s-a constituit într-o figură mentală ce se defineşte prin aglomerarea dispersată de obiecte, acumularea fără aparent principiu de ordine.

La Paris, anul 2014, a debutat, pe plan teatral, cu o extraordinară abundenţă de mari spectacole, de aventuri şi eseuri scenice permiţînd plăcerea de a explora principalele repere europene. Azi, teatrul, în mod esenţial, la cel mai înalt nivel, a redevenit strict european – incluzînd, evident, Rusia – căci altundeva, peste mări, cum se spune, prezenţa sa e diminuată, iar uneori s-a degradat chiar.

Pe băncile aeroportului din Paris, am întîlnit un prieten editor care pleca la Istanbul pentru vernisajul unui muzeu a cărui titulatură, de la început, mi s-a părut prea explicită – „Muzeul Inocenţei“ –, dar care mi-a suscitat instantaneu curiozitatea.

Există un fel de preocupare în societatea românească legată de drumul pe care ne aflăm şi de justeţea şi chiar legitimitatea pe care se bazează economia şi societatea libertăţii.

După cuvintele despre bătrîneţe pronunţate de Andrei Pleşu la Alba Iulia, mi-am amintit de Lear, acest bătrîn iniţial prost îmbătrînit şi care, la sfîrşit, ajunge la lumina bătrîneţii. Încerc aici să-i schiţez familia, nu cea biologică, ci cea teatrală. Care sînt bătrînii teatrului?

Într-un număr de acum cîteva luni al Dilemei vechi, Ovidiu Nahoi scrie despre libera circulaţie a forţei de muncă în spaţiul comunitar. Plecînd de la o luare de poziţie antiimigraţionistă a unui ministru olandez, colegul nostru îşi exprimă, pe bună dreptate, o urmă de îndoială în legătură cu „direcţia în care merg lucrurile…“.

Una dintre întrebările pe care şi le pun foarte mulţi oameni preocupaţi de ce se întîmplă în jurul nostru este legată de schimbarea profundă de atitudine a oamenilor politici, în momentul în care ajung la putere.

Un număr dedicat adolescenţei era firesc după recenta temă „scrisori către copiii noştri“. Motto-ul celei din urmă m-a făcut să surîd. Citatul din Khalil Gibran, poetul inspirat al Libanului îndeamnă: „copiii voştri: străduiţi-vă să fiţi ca ei, dar nu încercaţi să-i faceţi ca voi.“

Între 2 şi 5 octombrie, scriitorul Mihail Şişkin a venit la Bucureşti, la invitaţia Curtea Veche Publishing, pentru a-şi lansa în România cel de-al doilea roman – după Scrisorar –, Părul Venerei (în traducerea Antoanetei Olteanu).

Apa, mereu apa... o comunitate se constituie pentru a-i privi de aproape mişcările imperceptibile, a-i observa cursul şi urmări evoluţia „insezisablă“ – cum spune Monet, cel care şi-o va constitui în partener privilegiat.

Am descoperit Rêves dansants la incitaţia unui prieten întîlnit acum mai mult de patru decenii la Salzburg şi regăsit recent, José Sasportes, efemer ministru al culturii în Portugalia, care m-a condus la casa lui Eliade de la Lisabona.

Trebuie să recunosc, şi nu mă sfiesc să admit că preţuiesc mult cadourile, că le asimilez unui gest simbolic a cărui importanţă nu are nimic de-a face cu valoarea lor intrinsecă. Astfel, îmi spun, îi pot face prietenului o plăcere care să răspundă aşteptărilor sale, confirmîndu-i, astfel, în mod discret, că există o comuniune între noi.

Căderea preşedintelui egiptean Mohamed Morsi a fost determinată de un număr de protestatari mult mai mare decît cel care l-a alungat de la putere pe preşedintele Hosni Mubarak, în primăvara lui 2011. Mubarak era un „fiu“ al armatei, Morsi – un reprezentant al „islamului politic“.

Cîtă bucurie pot procura voiajele „în afara cadrului“ – dincolo de scenă şi de teatru, voiajele în teritorii vecine, cunoscute, nefrecventate curent, dar fără a fi, totuşi, străine. Cum să găseşti echilibrul între prea cunoscut şi necunoscut? Între obişnuinţă şi exotism?

Citez din analiza profesorului Naumescu: „Folosind ca pretext scandalul interceptărilor făcute de serviciile secrete americane, comentatorul german atacă, în fapt, virulent, America şi relaţia transatlantică, atitudine pe care o dezvoltă explicit spre finalul analizei sale.“

Acum cîţiva ani, cînd apărea textul inedit al lui Emil Cioran – De la France, în traducerea admirabilă a lui Alain Paruit – ce nobil intermediar a fost el! –, intelligentsia pariziană contesta violent o asemenea tentativă: ea nu poate manipula decît stereotipuri, nu poate fi decît parţială şi superficială, şi alte argumente care mi-au rămas străine, cu atît mai mult cu cît, pe mine, eseul m-a sedus.