Ibsen şi Roşia Montană

La Paris, anul 2014, a debutat, pe plan teatral, cu o extraordinară abundenţă de mari spectacole, de aventuri şi eseuri scenice permiţînd plăcerea de a explora principalele repere europene. Azi, teatrul, în mod esenţial, la cel mai înalt nivel, a redevenit strict european – incluzînd, evident, Rusia – căci altundeva, peste mări, cum se spune, prezenţa sa e diminuată, iar uneori s-a degradat chiar. Azi, scena lumii – în sens teatral – e exclusiv europeană! Consolare pentru pierderea locului, chiar dacă doar simbolic, pe scena politică a lumii. Subsecretara americană, într-o conversaţie interceptată, pentru a-şi formula dispreţul faţă de Europa, n-a „bagat-o în p... mă-sii“, iar mai de mult, ministrul de război n-a considerat-o „veche şi prăfuită“? Europa îşi ia revanşa pe scena teatrului, satisfacţie pentru noi, aici, la Paris, noi, cei care, de cîteva săptămîni, frecventăm ceea ce ea a produs mai esenţial şi revelator ca spectacol, ca invitaţie de a reanima teatrul al cărui declin se infirmă pentru a se converti în sursă de pasiune artistică. S-a întors roata lumii...

Fără a fi simptomul unic ce poate fi invocat, diagnosticul valoric aici formulat e atestat şi de extraodinara afluenţă de public, de interminabilele cozi la intrarea teatrelor, de listele de aşteptare şi de intervenţiile ce se multiplică pentru a obţine un bilet. Totul confirmă explozia unei dorinţe generalizate de teatru ce se află la originea unei neprevăzute aşteptări... aşteptare ce suscită pasiuni, strategii, a căror concluzie sînt acele efervescenţe comunitare proprii unui public aproape „erotic“ satisfăcut. Aplauzele omogene, a căror intensitate se accentuează progresiv la capăt de spectacol, atestă într-adevăr o colectivă satisfacţie orgasmică. Nu isterică, precum în concertele de rock, ci gravă, afectuoasă şi responsabilă, căci, la teatru, spectatorul nu dispare în masa publicului, ci, individual, se asociază partenerilor de sală pentru ca împreună să-şi exprime exaltarea resimţită. Cîte asemenea seri n-am trăit în acest debut de an! Ele generează o încredere în puterea scenei de a depăşi singurătatea personală pentru a accede la comunitatea reconfortantă, graţie prezenţei comune, actori/spectatori reuniţi, mulţumită unor reprezentaţii de excepţie. Doar propunerile extreme, doar aştrii exemplari atrag! Teatrul de azi refuză mediocritatea şi singura împlinire artistică îi restituie atracţia de altădată. Ierarhie a artei, ierarhie a iubirii de teatru.

Parisul confirmă această seducţie pentru valorile confirmate, căci alături de sălile asaltate sînt nenumărate cele care rămîn goale, de unde publicul a dezertat, săli fără speranţă. Tristeţe a unei relaţii nesatisfăcute! A unei dorinţe eşuate! A unui erotism inapt de a parveni la relaţia duală care-i e indispensabilă. Îi lipseşte un partener – publicul!

Aceasta se poate explica nu doar prin neîmplinirea artistică, ci şi prin reticenţa faţă de descoperiri inedite şi de apariţia unor nume noi. Ceea ce se confirmă pentru public, constant rezervat, se infirmă printre programatori care, vigilenţi, sînt nevrotic disponibili pentru a recupera pe artistul şi echipa ce prezintă o perspectivă de reuşită. Publicul e în aşteptare de teatru, programatorii – de hrană nouă. De aici provine şi recuperarea precipitată a unor debutanţi care uneori, în mod brutal, sînt spectaculos lansaţi pentru a fi, apoi, în caz de insucces, repede abandonaţi. Nu există un mare artist marginal, capacitatea de recuperare se exersează fără iertare. Nimeni şi nimic nu-i rezistă. „L’artiste maudit est interdit.“

Care e destinul scenei moderne? O confruntare, pe de o parte, între aşteptarea publicului, procurată de prestigiul marilor nume şi performanţe, iar, pe de altă parte, atracţia programatorilor de a furniza materie primă acestei maşini de consum, pe care ei, fără încetare, caută să o alimenteze. Sfîşiere între doi termeni ce, împreună, restituie teatrului o putere pe care o credeam dispărută. Publicul o confirmă, profesioniştii o cultivă.

Am văzut în acest început de an Einstein on the Beach, în regia lui Robert Wilson, la care, acum 40 de ani, rămăseseră în sala de la Opéra Comique de-abia 100 de spectatori, în timp ce acum, la Théâtre Musical de Châtelet, mai mult de 1000 respectau o tăcere de mormînt. Spectacol de neuitat, care, în anii ’70, iniţia experienţa artei repetitive, ce, atunci, exaspera sau exalta. Acum, pe acest Einstein precursor al modernităţii l-am resimiţit ca pe un lung adagio melancolic, nonviolent, apt să ne reconcilieze, să ne reunifice interior, ca anumite muzici baroce. Am văzut şi am auzit King Size de Christoph Marthaler, la care cîntecele alternează registrele şi revelă cuvintele: totul e muzică şi spectacolul produce în noi o stare „schubertiană“, o muzică interioară... Am văzut Singur în Berlin de Hans Fallada, în regia lui Luk Perceval: epopee de cinci ore, a rezistenţei modeste, subterane, rezistenţă personală faţă de cancerul generalizat al hitlerismului, într-o Germanie fascinată şi terorizată. În seara aceea m-am gîndit cum, la Bucureşti, Mihai Creangă şi cîţiva prieteni au făcut o infructuoasă tentativă similară: aceea de a publica un număr subversiv al României libere! Am văzut Nowy cabaret de Warlikowski, unde unor tulburătoare „nuvele“ scenice, admirabil jucate, li se adăugau, în a doua parte, apelurile agresive la libertate sexuală, se experimentau limitele transsexualităţii... o provocare fizică, dar nu afectivă, cum o pretindea spectacolul. Am văzut Orchidee de Pippo Delbono, invitat la Sibiu în iunie, unde elegia doliului matern se asociază cu apelul disperat la frumuseţe şi nostalgie a revoluţiilor abandonate. Am văzut... am văzut... am văzut...

Impactul teatrului l-am resimţit însă în mod radical, intens şi violent, la Un duşman al poporului de Ibsen, pus în scenă de Thomas Ostermeier. Aici, un medic descoperă că apele unei staţiuni termale sînt poluate şi decide să anunţe public acest scandal, în ciuda opoziţiei pe care fratele său, director al staţiunii, o formulează invocînd argumente de rentabilitate şi risc de şomaj. Oraşul e ameninţat de dezvăluirile doctorului intransigent, afirmă el. Poziţie binară, ce opune doi fraţi, pe care Ibsen o propune şi Ostermeier o exacerbează! Nicicînd – am resimţit-o din sală – ura faţă de adevăr nu a produs dispute mai extreme, şi această murdărire – acest sacrificiu al omului moral – m-a tulburat profund. Cum să rezişti, cum să nu capitulezi? Scena vorbea sălii despre prezent, despre marile conflicte ecologice actuale, care nu-şi găsesc rezolvare, de la gazul de carbon la gazul de şist, despre riscurile pe care această luptă le presupune. Dar, dincolo de dezbaterile planetare, în spectatorul ce eram, personal, a intervenit, obsesiv, motivul Roşiei Montane. Ce auzeam pe scenă comunica ecoul acestei lupte, cu argumente şi pericole similare. Cei care militau pentru adevăr şi luciditate, pe scenă, erau tineri ca cei care apără zona auriferă a României, dar adversarii lor, ce apelau la o luciditate strategică sau procedau la fructuoase operaţii bancare, erau tot tineri. Nici o distincţie de vîrstă, nici o resemnare sau o radicalizare graţie unei biografii deja consulate. Nu, intransigenţa şi compromisul sînt aici generaţional reunite.

Spectacolul captivează în măsura în care nu propune un simplu machiaj actualizant – exerciţiu de cîte ori insuportabil adoptat îndeosebi la operă –, ci devine o experienţă conflictuală totodată îndepărtată şi prezentă. A unei alte lumi şi, în acelaşi timp, a lumii mele. O persistenţă în actualitate a „trecutului ce nu devine trecut“ – cum spune un prieten. Dimpotrivă, e un trecut ce rămîne organic prezent, un trecut contemporan.

Părăsind sala, i-am vorbit lui Ostermeier de Roşia Montană – auzise de acest scandal şi, la întrebarea mea privind o acţiune posibilă, mi-a răspus simplu:

– Noi putem veni. Să ne invite!

– Dar sînteţi teribil de scumpi.

– Nu într-o asemenea situaţie!

Mi-am informat prietenii de la Bucureşti, Ion Caramitru, Marina Constantinescu... Va ajunge oare pînă acolo acest Duşman al poporului, care mi-a procurat satisfacţia de mult absentă a unui teatru într-adevăr necesar? Stanislavski l-a încarnat la vremea lui, jucînd el însuşi rolul lui Stockmann, doctorul revoltat! Rol devenit emblematic în Rusia din secolul trecut. Rol pertinent şi în lumea de azi. Eu l-am asociat acestei răni deschise care e, pentru noi, Roşia Montană. Şi, de aceea, am trăit spectacolul ca o experienţă a solitudinii mele, căreia îi răspundeau solitudinile altor spectatori care, în locurile lor natale, se confruntaseră cu aceleaşi dezbateri esenţiale. Columbieni, belgieni, italieni... Am rămas împreună în noapte şi, graţie teatrului, ne-am împărtăşit neliniştile, devenind mai puţin singuri.

George Banu este profesor de studii teatrale la Universitatea Sorbonne Nouvelle şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru. A publicat, între altele, Livada de vişini, teatrul nostru (Editura Nemira, 2011). 

Foto: adevarul.ro, wikimedia commons