„Frumuseţea va salva lumea“
„Frumuseţea va salva lumea“ – această frază ilustră a lui Dostoievski mi-a revenit în minte la Florenţa, privind, lîngă muzeul Pitti, placa memorială ce indica locul unde Dostoievski, timp de doi ani, a scris
. M-am întrebat atunci dacă nu oraşul Familiei Medici i-a inspirat acest gînd consolator, binevenit azi, mai mult decît oricînd. Traversînd Ponte Vecchio sau oprindu-se în faţa lui
, văzînd Palatul Senioriei sau Domul lui Brunelleschi, genialul emigrant rus a resimţit seducţia frumuseţii şi, sub impactul unui asemenea şoc, şi-a mărturisit încrederea în puterile sale. Curios hazard, doi prieteni, recent, mi-au dezvăluit emoţia pînă la lacrimi ce i-a invadat văzînd Domul… tatăl meu, de mult, iubea fanatic Florenţa, căreia îi rămîneam străin, preferînd Veneţia, Siena… Acum însă am descoperit originea celebrului aforism dostoievskian din
motivat de experienţa florentină. Şi experienţa trăită acolo, în ajun de Crăciun, mi-a permis să-l asum şi să-l adopt, cu tot ce comportă el ca optimism excesiv.
De sărbători mi-am cumpărat în dar, eu însumi, un splendid volum
De-a lungul paginilor privesc imagini cu chipul Lui, cu ochii şi viaţa Lui secretă. Şi astfel descopăr că, la origini, în primele timpuri creştine, Iisus e cel mai concentrat şi chipul cel mai impregnat de vocaţia lui sacră. Un delegat al puterii divine, străină lumii de aici, un misionar impregnat de gravitatea misiunii ce i-a fost încredinţată. Progresiv, el se umanizează pentru a deveni un intim al omului, pentru a se integra printre noi şi a-şi exersa resursele în contextul familiar al umanităţii. El nu mai vine de altundeva, el e „Omul printre oameni“ – şi Îl recunoaştem, Îl iubim sau Îl urmăm în numele acestei asimilări neintimidante. Ca şi cum chipul lui Cristos ar indica plastic trecerea de la Vechiul la Noul Testament. Cu timpul însă, pictori mediocri, mai ales în secolul al XIX-lea, îl vor reduce la o imagine edifiantă, la o seninătate de bazar, la o publicitate ecleziastică. Mai tîrziu, artiştii secolului următor – cu excepţia lui Rouault – Îi vor sacrifica chipul „uman“, pentru a-L desemna ca prezenţă anonimă, abstractă, dincolo de identitatea individuală.
Privind această succesiune de portrete de la secol la secol, o constatare se impune, şi ea e dostoievskiană: Cristos îi confirmă convingerea că „frumuseţea va salva lumea“. Dincolo de variaţii şi mutaţii, El apare constant ca un model de frumuseţe umană, de spiritualitate ce îi animă privirea şi de nobleţe interioară ce i-o confirmă corpul în perfecţiunea sa. Cristos e „frumos“ tocmai pentru „a salva lumea“, şi, formulîndu-şi convingerea, Dostoievski nu resimţea doar fascinaţia Florenţei, ci şi, de asemeni, pe aceea a lui Iisus. O frumuseţe comună, dublă, laică şi sacră, se afla la originea credinţei lui Dostoievski în forţa de terapie absolută a frumuseţii într-o lume ce şi-a pierdut reperele şi şi-a dislocat unitatea. Frumuseţea ca remediu îi e inspirată de Iisus şi, totodată, de arta florentină, căci Dostoievski, el însuşi, era sfîşiat între laic şi sacru! În
, scris în vecinătatea grădinii Boboli, el le asociază. Rusia şi… Italia!
În muzee şi biserici, ca un leitmotiv, fraza lui Dostoievski îmi revenea constant în minte şi vorbe. Cînd pentru a exalta o arhitectură, cînd pentru a mă imobiliza în faţa unei capodopere. Aceste mărturii ajunse pînă la noi din alte vremuri… aceste mărturii ce ne confruntă, asemeni marilor piese al repertoriului, cu o îndepărtare temperată. Ele vin de altcîndva şi ni se adresează nouă acum: această durată dublă le e proprie, e calitatea unică a capodoperelor ce prezervă coexistenţa timpurilor. Recunoaştem o epocă veche şi, totodată, ne recunoaştem în arta ei, căci astfel noi înşine ne plasăm la încrucişarea dintre trecut şi prezent, în mod egal active. „Frumuseţea“ nu e statică, nici simplu istorică, ea asigură dinamismul acestei relaţii. Impuritatea ei e o sursă subtilă de plăcere. Ceva dincolo de timp parvine pînă la mine, dar totodată nu-i uit originea, îi admit distanţa şi mă bucur de comunicarea ce, în ciuda ei, se instaurează. Nici prizonier al istoriei, nici fanatic al prezentului, „frumuseţea“ îmi permite să resimt fecunditatea acestui dialog străin sacrificiilor şi adversar al duratelor monoteiste. Ea singură îmi permite să nu aleg, să beneficiez de iubirea dublă! Ca aceea ivită în intimitatea unei principese de Tizina sau Bassano, ale cărei veşminte o asimilează unei epoci, dar a cărei privire e de o flagrantă actualitate. Corpul ne înrudeşte, toaletele ne disociază. Singură, frumuseţea le logodeşte.
Dublul presupune confruntarea contrariilor. Sinteza, armonizarea lor! Efortul dispare, comunitatea se impune. E sentimentul ce-l produc şi pe care, uimit, l-am resimţit în faţa portretelor de tineri melancolici, de principi palizi, de amanţi însinguraţi. Rafael, Tizian, Giorgione i-au integrat în catalogul fizionomiilor lor familiare. Figurile acestea nobile îmbrăcate în negru – postura „hamletiană“ generalizată în Renaştere! – se detaşează pe fonduri mereu obscure, care nu le absorb, ci le permit să se detaşeze natural, fără efort, asemeni unor făclii ce luminează în noapte. Ei nu solicită efortul de a uita o epocă, de a sacrifica istoria – ceea ce nu e cazul pentru personajele féminine –, ei afirmă o dispoziţie modernă, elgantă şi rezervată, în care mă recunosc şi, totodată, parţial, îi regret dispariţia. Iată intelectualii dezabuzaţi ai Renaşterii care nu cred într-un „viitor radios“, ci par să se resemneze în faţa prezentului ale cărui speranţe îndoliate le încarnează. Nimic eroic în ei, doar o extraordinară capacitate de introspecţie. De aici le provine modernitatea. Modernitatea scepticismului reflexiv care ne e comună, care constituie cimentul unei familii reunite prin motivul aceleiaşi îndoieli. „A fi sau a nu fi“ – toţi se întreabă şi, neliniştiţi, ne privesc cu ochii lor inteligenţi. În aceste galerii cu sfinţi şi madone, ei impun, asemeni prinţului danez, figura tînărului însingurat ce-şi sacrifică apartenenţa la o epocă şi o societate, pentru a se constitui în teren privilegiat al propriei analize. Ei sînt precursorii pacienţilor lui Freud… dar eleganţa le provine din absenţa unui psihanalist. Neliniştiţi, aceşti prinţi ai întunericului au întîlnire cu ei înşişi. Ei se expun şi se examinează cu o pudoare tristă.
Recunosc pe unul dintre ei, transfigurat, în
lui Tizian. Muzica îl consolează, şi, dincolo de sfîşîieli şi îndoieli, privindu-l în împlinirea sa, îmi amintesc cealaltă frază care mă însoţeşte de ani de zile. Fraza lui Nietzsche, acest văr al lui Dostoievski – „viaţa fără muzică ar fi o eroare“. „Frumuseţea“, singura, o salvează, „muzica“ o răscumpără. Romancierul şi-a scris
la Florenţa şi filozoful şi-a pierdut minţile la Torino. Italia, leagăn al Europei!
Livada de vişini, teatrul nostru