Dimineaţa unui scriitor fericit - Mihail ŞIŞKIN la Bucureşti

Între 2 şi 5 octombrie, scriitorul Mihail Şişkin a venit la Bucureşti, la invitaţia Curtea Veche Publishing, pentru a-şi lansa în România cel de-al doilea roman – după Scrisorar –, Părul Venerei (în traducerea Antoanetei Olteanu). Critica l-a asemuit cu Tolstoi şi James Joyce şi îl consideră un continuator al marii literaturi ruse, dar Şişkin este greu de definit. Pentru occidentali, este foarte „rus“; pentru ruşi, este un scriitor atipic. Cîştigător al celor trei mari premii literare ruseşti şi a numeroase premii internaţionale, Şişkin trăieşte din 1995 în Elveţia, iar în ultimii ani îşi împarte timpul între Zürich, Berlin şi Moscova. 

Jocul cu cuvintele moarte

Pentru o zi de sîmbătă, la 9,30 e foarte devreme. Mihail Şişkin este deja la lucru (aşa şi scrie, dimineaţa, cînd resuscitează „cuvintele moarte“), a dat un interviu şi se pregăteşte pentru al doilea. Mai are puţină cafea în ceaşcă şi un strop de curiozitate faţă de interlocutor; altfel, e obosit după trei zile de maraton publicitar.

Ca orice poveste, romanele lui Şişkin se nasc – cu greu, în patru-cinci ani – din alte poveşti. În Părul Venerei se împletesc mai multe surse de inspiraţie. Una vine din realitatea imediată, deprimantă – munca de translator pentru Biroul de Imigrări din Zürich – care trebuie exorcizată cumva („Cînd am venit în Elveţia, mă gîndeam oare despre ce voi scrie în această ţară plictisitoare?“). Alta este o definiţie a tandreţii pe care a povestit-o la întîlnirile cu publicul şi presa de la Librăria Cărtureşti şi Galeriile Artmark. „Acum mulţi ani, cînd mama murea de cancer, mi-a dat să citesc jurnalul ei de pe vremea cînd era adolescentă, anii ’40-’50, unii dintre cei mai întunecaţi din istoria Rusiei. În jurnal nu era nimic din toate ororile acelea, era o fetiţă fericită, care îşi asculta inima şi se întreba dacă a venit sau nu marea iubire. M-am întrebat cum putea fi mama atît de fericită, oarbă faţă de ceea ce se întîmpla în jurul ei. Mai tîrziu, cînd casa de vacanţă a fratelui meu a ars, şi jurnalul odată cu ea, am înţeles că însemnările acelea nu arătau naivitatea mamei, ci înţelepciunea Fiinţei care a trimis fetiţa aceea pe pămînt şi care trimite astfel de fiinţe, pentru ca prin nevoia lor de iubire să lumineze întunericul din noi.“ În roman, jurnalul mamei a fost modelul pentru jurnalul Bellei, personaj inspirat de o cîntăreaţă de romanţe, Izabella Yurieva (1899 – 2000), foarte iubită în Rusia. „Cînta pentru nişte sclavi, cîntecele ei de dragoste erau mai preţioase decît pîinea.“ Şişkin i-a reinventat biografia, în lipsa documentelor, inspirîndu-se din persoane reale, „mai ales din soţiile mele. Cu prima soţie am avut probleme, căci nu voia să fie descrisă în romane. Pe cine ar putea descrie un scriitor? Pe cine cunoaşte mai bine: părinţii, copiii, soţia. Părinţii şi copiii nu au de ales, dar femeia care se căsătoreşte cu un scriitor a ales singură. A te căsători cu un scriitor înseamnă a fi portretizată în romanele lui. Deci e greşeala ei.“ (rîde)

„Primul meu roman despre divorţ“

Îi povestesc cum regizorul Andriy Zholdak a trecut pe lîngă o casă şi prin fereastra deschisă a văzut două femei care se certau. Femeia mai în vîrstă i-a spus celei tinere: „Cel pe care îl numeşti «tată» nu e tatăl tău.“ Din unghiul său, Zholdak nu vedea unul dintre braţele femeii tinere şi a avut senzaţia că replica îi retezase braţul.

„În fiecare zi adun amintiri. Citesc Memorii şi dacă găsesc detalii – cum era să mergi la dentist acum 130 de ani –, le păstrez în computer. E capitalul meu de scriitor. Am multe fişiere cu astfel de detalii, le colecţionez ca pe diamante. Dacă scriu despre un personaj care trăia la sfîrşitul secolului al XIX-lea, caut în fişiere informaţii despre cum erau pe vremea aceea mîncarea, transportul, asistenţa medicală. Astfel de lucruri nu se pot inventa. Fac muncă de cercetare pentru cărţile mele. Am fost în China şi am aflat că, în timpul răscoalei «boxerilor», trupele ruseşti au ocupat Beijingul. Am fost surprins să aflu asta. În manualele ruseşti de istorie, acest război împotriva imperialismului chinez este amintit în treacăt, nu se spune nimic despre faptul că ruşii au fost acolo. Am cercetat publicaţiile ruseşti de la începutul secolului trecut, memorii ale soldaţilor şi ofiţerilor. Cine citeşte Scrisorar îşi dă seama că amănuntele despre acest război ar fi imposibil de inventat. Şi apoi, eu nu am dreptul moral să inventez nimic despre război pentru că nu am fost acolo, dar am obligaţia să le înapoiez acestor oameni, care au murit acolo, rugăciunile, rănile şi viaţa lor.“  

Se uită în ceaşcă, dar cafeaua s-a terminat. „Doar un copil poate deveni scriitor. Am scris primul roman la 9 ani. Am scris titlul, apoi «roman», am umplut o pagină şi am scris jos «sfîrşit». Ca să fiu scriitor aveam nevoie de un cititor. Eram singur acasă cu bunica, dar ea avea o educaţie rudimentară, doar trei clase, m-am gîndit că nu ar fi putut fi un cititor bun, aşa că am aşteptat-o pe mama, care era profesoară de literatura rusă. Cînd a venit, i-am arătat romanul. «Vai, Mişa, ai scris un roman», a zis ea încîntată. Dar la fel de încîntată ar fi zis: «Vai, Mişa, ai spălat podeaua!» A început să citească, însă pe măsura ce citea, faţa ei devenea serioasă, apoi încruntată. La final mi-a zis: «Ar trebui să scrii doar despre lucrurile pe care le înţelegi.» Se aştepta, probabil, să fie un roman cu indieni sau aventuri, dar eu am scris despre divorţ, despre certurile dintre mama şi tata. De atunci, aşa scriu, despre lucruri pe care nu le înţeleg, dar pe care încerc să le înţeleg.“

„Un regim corupt şi criminal“  

În februarie, Mihail Şişkin a refuzat invitaţia autorităţilor ruse de a face parte din delegaţia oficială a Rusiei la BookExpo America, în New York. Scrisoarea de refuz conţine un portret realist al Rusiei de astăzi. „O ţară în care puterea a fost confiscată de un regim corupt, criminal, în care statul este o piramidă de hoţi, unde alegerile au devenit o farsă, unde instanţele servesc autorităţile, nu legea, unde există deţinuţi politici, în care televiziunea publică se prostituează, în care impostorii aprobă legi nebune care ne întorc pe toţi în Evul Mediu, o astfel de ţară nu poate fi Rusia mea. Nu pot şi nu vreau să fac parte din delegaţia oficială care reprezintă această Rusie.“

Onestitatea lui Şişkin este dură, nu există frică. „Ei au puterea doar pentru că populaţia se teme. În momentul în care nu ne-ar mai fi frică, ar dispărea. Aşa că singura noastră armă e să nu ne temem de ei.“ 

Şişkin refuză să amestece literatura cu politica. „Nu voi scrie niciodată despre o problemă concretă; de exemplu, despre Putin. Dacă scriu un roman despre Putin, iar mîine Putin dispare, ce se va întîmpla cu cartea mea? În romanele mele nu mă lupt cu problemele de astăzi, ci cu cele de mîine. Dar pe lîngă activitatea de scriitor, trebuie să mă exprim ca cetăţean. Singura armă a opoziţiei în Rusia este informaţia liberă. Să spun ceea ce gîndesc, aceasta este arma mea.“ Literatura are impact la un alt nivel asupra cititorului. „Responsabilitatea mea ca scriitor este să scriu o carte care să-l facă pe cititor să nu mai permită să fie umilit. Un scriitor nu trebuie să distreze, ci să trezească demnitatea umană. După ce îmi citesc cărţile, aş vrea ca cititorii mei să simtă că nu mai pot trăi într-un regim umilitor. Aşa poate un scriitor să schimbe societatea.“ Cu o doză sănătoasă de umor („Criticii ruşi sînt neserioşi. Un critic a declarat că îşi mănîncă chiloţii în public dacă romanul meu se vinde în 50.000 de exemplare. Am depăşit cifra asta, dar nu a mîncat chiloţii.“), Şişkin vorbeşte cu detaşare, nu cu indiferenţă, e categoric, fără încrîncenare, deşi „sînt pasional“ (rîde). „Poate că aşa m-am născut, calm, poate m-a influenţat viaţa în Elveţia. În Rusia nu ştim ce e corectitudinea politică. Criticii ruşi scriu în recenzii asemenea lucruri, încît ar fi imposibil de citit în Vest, pe un blog sau într-o publicaţie. Dacă ei cred că o carte e de doi bani, chiar aşa scriu, că e «o carte de doi bani». Asta ar fi imposibil în Vest. Dar e vorba doar despre aparenţe, dincolo de care viaţa e la fel, oriunde în lume. În Elveţia, aparenţa este de calm, decenţă, curăţenie şi organizare, dar este una dintre ţările europene cu cel mai mare număr de sinucideri (în Elveţia este permisă sinuciderea asistată – n.red. ). Vă puteţi imagina? Statistic, în fiecare zi, trei bărbaţi şi o femeie se sinucid. Din punctul ăsta de vedere, e interesant să mergi în Vest cu prejudecăţi şi să descoperi ce se ascunde în spatele clişeelor.“

A fost invitat să predea în America, „de două ori, la Washington University şi la Columbia. Nu sînt deloc o persoană «academică». Nu e cea mai rea modalitate de a cîştiga bani, dar n-aş putea spune că îmi place să predau.“  

Mihail Şişkin se pregăteşte pentru întoarcerea la Zürich. Nu, nu scrie nici un roman. „M-am căsătorit de curînd, mi s-a născut un copil, al patrulea, are două luni. Sînt fericit. Oamenii fericiţi nu scriu romane.“