DIN POLUL PLUS

Că sîntem sau nu bisericoși, ar fi bine să respectăm credința fiecăruia, cu tot cu manifestările sale, tradiționale sau nu.

Descriind comunitățile evanghelice drept nonsociale, mă refeream la acea ipostază a creștinismului în care funcționează denunțarea socio-religiosului.

În ciuda criticilor, care scapă de multe ori de sub controlul emoțional și/sau teologic, transformîndu-se astfel în caricaturi ale îngrijorării, Sfîntul și Marele Sinod Panortodox mai poate fi reparat, adică ajutat să aibă o recepție pe măsură.

În Răsăritul creştin, se ştie, icoana e mai mult decît reprezentare a unui chip.

Viața e doar timpul-spațiu ce ni s-a dat în vederea trecerii într-o stare pe care revelația o luminează prin nădejdea Învierii.

Formînd o națiune ideală, regina și țăranul și-au permis luxul duhovnicesc al curăției sufletești, al gîndului smerit, al răbdării și al dragostei. Ei se nasc acum în conștiința națională ca icoane ale unei comunități în care a fi este mai important decît a avea.

Sfîntul și Marele Sinod Panortodox, pregătit timp de mai bine de o jumătate de secol, s-a derulat însoțit de contestații dintre cele mai diferite.

Atacurile teroriste din Franţa şi Germania mizează pe o spectaculoasă, imprevizibilă oroare. Lovesc, încărcate de un simbolism al urii, în ţesutul vieţii aşezate, în oameni care îşi celebrează sărbătoarea naţională sau credinţa, care merg la lucru, la cumpărături, la un concert. Atracţia terorismului Daesh nu mai produce doar fanatici înregimentaţi. Dezechilibraţi psihic şi-au găsit prin el un rol, şi l-au pus drept cocardă pe mintea şi instinctele rătăcite.

Azi, cînd atacurile terorismului de matrice ISIS însîngerează atîtea țări, se aduce iarăși vorba despre „Europa creștină“. După asasinarea preotului francez, președintele Hollande a văzut în asta tot un atentat la integritatea… Republicii!

Mult înainte de a fi fost înțeleasă ca o instituție, Biserica (ekklesia) a func­țio­nat ca o adunare de invocare și ex­pe­rimentare a Duhului Sfînt.

Omul religios ca şi instituţiile religiei au / ar trebui să aibă sensibilitate pentru acest dar, sădit în orice om, indiferent că aparţine sau nu unei confesiuni.

Pe scurt, asiști acolo la spectacolul forfotitor al omului duhovnicesc în sens larg. Librăria, elegantă și convivială, e agora unei culturi dinamice.

„Pămîntul dreptății“ ca societate formată din adeziuni libere și totale la idealul autolimitării este forma ideală și scopul primelor comunități creștine. Ele presupun în primul rînd un abandon total în mîinile unui lider charismatic, în limbaj sociologic, al unui purtător de grijă.

Atît pregătirea, cît și derularea ca atare a Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox, desfășurat în iunie pe insula Creta, au scos la lumină emoții și convingeri teologice și nonteologice oscilînd între diplomație și frenezie.

Relaţia cu Dumnezeu ca prietenie e una dintre cele mai răspîndite imagini ale credinţei vii. Ea nu se mulţumeşte cu un raport de tipul puterii, al schimbului interesat, cu religia normativă. În prietenie lucrează libertatea spirituală, creativitatea umană, încredinţată că divinul aşteaptă să fie căutat, întrebat, cunoscut.

Există două mari reprezentări colective despre relația dintre creștinism și democrație. Cea care le pune într-o relație antagonică și cea care le derivă istoricește. Prima viziune, de stîn­ga, citește creștinismul ca pe o teocrație clericală obscurantistă, paseistă, retrogradă, ostilă demos-ului subjugat și îndobitocit cu „basme“.

Cadrele rigide ale socialului pe care le-am evocat în articolele precedente păreau a se contrapune libertății spirituale, iar uneori chiar a o anula. Ce este acest corp social, pe care filozofii l-au numit politeia, statul sau chiar Leviatanul?

Iată că evenimentul Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox, desfășurat în Creta, s-a consumat deja, după doar o săptămînă de dezbateri și momente de celebrare a comuniunii între întîistătătorii celor zece Biserici Ortodoxe locale.

La începutul lui 2015, universitarul Stéphane Ratti, profesor de Istorie a Antichităţii tîrzii, publica în Le Figaro zece argumente pentru ca în şcolile franceze să fie predată istoria creştinismului.

A murit, chiar de Rusaliile ortodoxe, Mihnea Berindei. Viața lui a avut sens nu doar pe plan umanist și academic – unde a strălucit ca istoric al Imperiului Otoman –, ci și la nivelul implicării civice anticomuniste. Savantul turcolog a fost mereu însoțit și omenește amplificat de veghetorul democratic.

Problema egalității dintre bărbat şi femeie în societăţile arhaice nu se pune ontologic. Ea nu constă în termenii comparaţi şi pe care i-am dori puşi în stare de egalitate, ci în însuşi fenomenul egalităţii. Societăţile arhaice se tem de egalitate, întrucît competiţia se declanşează între egali.

Ultimul document pregătit în vederea întrunirii Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox vizează o temă îndelung și profund controversată: relația Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine. Înainte de toate, să lămurim de ce chestiunea ecumenică, adică a relațiilor cu creștinii nonortodocși, este atît de sensibilă.

În 1993, cînd l-am întîlnit, părintele Scrima a fost, în primul rînd, pentru mine, un fenomen al tradiţiei. O „arătare“ a vitalităţii, a prospeţimii ei. A fost argumentul – întrupat într-o persoană – că statura creştinismului răsăritean poate fi accesibilă în timpul de faţă, potrivit culturii, aşteptărilor, înţelegerii omului de astăzi.

Următoarele două documente pregătite în vederea întrunirii Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox, care va avea loc între 16-27 iunie 2016 la Academia Ortodoxă din Chania (Creta), abordează căsătoria și postul.

Se vorbeşte mult despre devitalizarea creştinismului în modernitatea tîrzie. Statistic vorbind, pare a fi adevărat: scade notabil numărul credincioşilor practicanţi, care merg regulat la biserică. Sociologic vorbind, pare a fi adevărat: viaţa socială nu mai e normată de principii explicit religioase.

În generația mea, modelul electiv a fost acela al Școlii de la Păltiniș: era cenaclul alpin deschis „celor puțini“ de către filozoful Constantin Noica. Nu contează, azi, cînd privesc retrospectiv, cîte parale metafizice măsoară ontologia noiciană, cît era de „originală“, sau în ce măsură a influențat istoria ideilor la nivel european.

„Feminismul“ evanghelic pare să fi fost lăsat în umbră de o în­te­me­iere pa­triarhală a primelor comunități creștine, patriarhalism moștenit și continuat de Biserică de-a lungul secolelor.

Tema următorului document pregătit în vederea întrunirii Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox, care va avea loc între 16-27 iunie 2016 la Academia Ortodoxă din Chania (Creta), este la fel de spinoasă ca aceea a diasporei: autonomia bisericească.

Despre ce fel de singurătate vorbim? Despre acea singurătate care se străduieşte să se înfăţişeze potrivit partenerului divin, să obţină acordul cu calitatea Lui: singurătatea ca efort de unificare a sinelui. Cea în care omul încearcă să-şi rectifice nivelurile fiinţei şi să le integreze în centrul său adînc, în inima trans-individuală.

Dependența de Internet seamănă cu de­vo­țiunea religioasă. Dacă rămînem „fără Internet“, ne panicăm. Ne simțim brusc aruncați pe un țărm barbar, unde orice catastrofă ne-ar găsi dezarmați și neputincioși. Avem dintr-o­dată impresia că nimeni nu ne mai poate „auzi“, că rămînem sclavii memoriei noastre precare.

Pe alocuri nestăpînita pre­di­lec­ție a românului spre zeflemea își găsește paradoxale victime – între acestea se înscriu și admirabilele mironosițe. Nimic din originea cuvîntului nu justifică această conotare, dacă nu cumva tocmai batjocura care transformă albul în negru.

Următorul document pregătit în vederea întrunirii Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox, care va avea loc între 16-27 iunie 2016 la Academia Ortodoxă din Chania (Creta), are drept temă o realitate nemijlocită greu de pus în armonie cu principiile ecleziologiei Bisericii de Răsărit: diaspora.

În Joia Mare, în biserică se citesc cele „douăsprezece evanghelii“. Prin douăsprezece pasaje evanghelice e urmat drumul lui Iisus spre cruce pînă la moarte şi la punerea în mormînt pe care, a treia zi, El îl va goli de moarte.

După Susan Sontag, „cel mai durabil triumf al fotografiei constă în aptitudinea sa de a descoperi frumusețea în umilitate, în cele neînsemnate și decrepite“.

Încetarea politicilor agresiv ateiste după 1989 a creat impresia revenirii creștinismului în sfera publică, dar bilanțul ultimilor 25 de ani arată că așteptata reîncreștinare a societății românești nu s-a petrecut. În plus, confruntarea cu globalizarea culturală a lăsat creștinismul izolat în raport cu sistemul de valori.

Sfîntul și Marele Sinod Panortodox, care va avea loc între 16-27 iunie 2016, la Academia Ortodoxă din Chania (Creta), are la bază șase documente discutate de-a lungul deceniilor de pregătire și de a căror adoptare depinde seria de decizii practice pe care ortodoxia le așteaptă de la păstorii ei.

S-a spus că în lumea tîrziu modernă nu mai aflăm nici urmă de simbolism spiritual. Că viaţa socială e atît de lipsită de referinţe tradiţionale, încît „am ieşit din religie“.

Cum se explică această asimetrie între om­ni­pre­zența ortodoxă și discreția autoreplierii celorlalte culte legale?

Biserica Constantinopolului a reușit să supraviețuiască dispariției Imperiului, dar a avut un reflex de osificare a formelor sale de credință.

În Occidentul tîrziu modern, religia poate fi un leac împotriva singurătăţii. O mulţime de persoane spun că vin în Biserică fiindcă găsesc aici un mediu cald, binevoitor, caritabil, ocrotit de neliniştile, neaşezarea, crizele erodante din societatea mare.

După atentatele de Paștele catolic, petrecute în Lahore, Pakistan, Mircea Cărtărescu exclama pe Facebook: „Mi-e rușine că sînt om!“ Peste 70 de noi victime (mai ales femei și copii) ale talibanismului islamist! Și asta la numai cîteva zile după atentatele comise la Bruxelles.

Miracolul este o relație intimă cu Dumnezeu, inefabilă, irepetabilă ca atare, greu de povestit sau de descris și în cele din urmă nedemonstrabilă. Cu toate acestea, el produce dorința de a-l comunica, nevoia de a-l împărtăși, imboldul de a-l multiplica narativ.

Așa cum se știe, între 16-27 iunie 2016, la Academia Ortodoxă din Chania (Creta), urmează să se întrunească Sfîntul și Marele Sinod Panortodox. Pregătirea acestuia pe durata mai multor decenii a fost sinonimă nu de puține ori cu amînarea.

Despre religie să fie vorba în fundamentalismul musulman? Pentru fundamentalişti, a fi musulman înseamnă a respecta cu stricteţe „legea religioasă“, şaria, al cărei cod pretind că doar ei îl deţin. La asta să se reducă o religie?

Nu fac nici un proces de intenție (de pildă refuz să cred că aceste postări sunt doar semnate Justin Bieber, fiind în realitate concepute de PR-iști abili, care știu că eroul nu trebuie să apară fără credință, dar nici încadrat într-o confesiune cu reputație sectară). Mă interesează fenomenul.

Miracolul din Tekir (2015, regia Ruxandra Zenide, producția Alex Iordăchescu), un film onest în asumarea tuturor prezumțiilor ideologice ale postmodernismului, abordează tema miraculosului în singurul registru pe care-l acceptă societatea n.0: dezinhibiție, dezagregare, deziluzie, desființare.

Între 16-27 iunie, anul acesta, în Creta, urmează să fie scrisă o pagină de istorie pentru lumea creștină ortodoxă. În relativ puținele zile prevăzute de organizatori ar trebui să își găsească rezolvarea consensuală o serie de probleme și dileme acumulate timp de secole.

Dimensiunea religioasă rămîne un dat important al omului actual – fie că ea e prezentă pe linia credinţei, pe linia culturii  sau, uneori, a anamorfozelor agresiv politice. Pe urmă, trăim într-o civilizaţie europeană hrănită masiv de tradiţia creştină.

Revin cu o față de „veteran“ în paginile Dilemei vechi, unde am susținut în trecut alte două rubrici. Și mă bucur să o fac, întrucît nu mi-am schimbat convingerea că adevărata inteligență evită pe cît posibil extremismele.