Omul muribund
„Cînd ea e aici, eu nu mai sînt, iar cînd sînt, ea nu e aici.“ Acest dicton socratic referitor la moarte pare mulțumitor, dar nu este. Pentru că starea noastră în lume e ceva mai complicată decît un schimb de obiecte forțate să ocupe un singur spațiu. Au existat gînditori sau poeți, precum Pindar, care (pesemne influențați de stilistica asiatică a neantului) au tot prelucrat fie viața de aici ca pe un vis, fie postumitatea ca pe o grotă cu umbre insensibile la bine și la rău. Cugetarea existențială a negat și a afirmat cu egală speranță o indeterminare salvatoare. Noi sîntem însă abonații altei metafizici: una personalist-creștină, care ne face să ne concepem individualitatea în funcție de conștiința de sine, ca fapt ireductibil, ba chiar irepetabil. Există Omul, dar și Petru. Iar Petru are datoria morală de a înțelege de ce e Petru, de unde vine, spre ce se îndreaptă. Oricîte volute artistice am distribui deasupra acestui set kantian de interogații majore, oricîte ideologii am fabrica pentru a rupe vălul Mayei în direcția utopiei terestre, știm doar că murim și că (în pofida tehnicilor de îmbălsămare) redevenim țărînă, așa cum ne anunță, peremptoriu, Cartea Genezei.
Așadar, viața e doar timpul-spațiu ce ni s-a dat în vederea trecerii într-o stare pe care revelația o luminează prin nădejdea Învierii și jerfta lui Hristos o ușurează prin preluarea bagajului nostru pecabil. Dificultatea acestui puzzle e dată de faptul că supraviețuirea în altă dimensiune, spirituală și mereu personală, depinde de opțiunile noastre, altfel spus, de felul în care ne-am utilizat, pe drumul terestru, înfricoșătoarea calitate de a fi liberi. Nimic nu înlănțuie mai mult decît libertatea: te pune să alegi binele și, oricît s-a străduit postmodernitatea să relativizeze granițele, răul rămîne reperabil: nu prea avem scuze. E reperabil decalogic, e ușor de surprins și prin analiza efectelor sale distrugătoare. Cu acest rău, întruchipat în fel și chip, trăim, pentru că ne aparține, e chiar rezultatul alegerilor noastre, de la cele etice și politice pînă la cele axiologice. E zestrea inseparabilă de noi, atunci cînd ne definim ca ființe irepetabile. Toată istoria culturii expune gama tentativelor noastre de a modifica, eluda, ignora, transfigura această lege de fier. Fie prin propensiunea dionisiacă, orgiastică, plăcut anihilantă, fie prin totalitarism, ca eră a maselor, sau prin panoramarea (surogat de omnisciență divină) la care ne expune, fără încetare, epoca digitală. Strategii escapiste!
Însă există sinele, care palpită interogativ, există singurătatea reflexivă în care ansamblul coclit al lumescului se reduce subit la chipul din propria oglindă. În aceste clipe inconturnabile, ne speriem mortal de moarte sau ne-o dorim, ca niște netoți disperați. Neșansa e că nu putem imagina posteritatea decît în termeni analogici, fie ca tinerețe veșnică, de basm, fie ca stare de beatitudine transfigurată, doxologică, taborică. Atunci cînd luăm sub pămînt ce-i mai bun pe pămînt, ne lovim de ambiguitatea ultimă a oricărei întruchipări eshatologice. Din toate scenariile noastre mentale lipsește (și n-ar trebui, căci nu are cum) tocmai Terțul, Dumnezeu. Eu, cu mine însumi, plus El, misterul nepătruns care a dobîndit o figură umană prin Iisus Hristos. Și e tare greu să gîndești istoria sacră doar ca pe o ipostaziere mitologică, semitică, a unui profetism mesianic. De ce a modificat acea obscură povestioară întreaga istorie a omului? Nu cumva pentru că, pur și simplu, în colțul ei umil, între mari civilizații orgolioase, a făcut loc Adevărului? Argumentul autorității, atît de nesuferit raționaliștilor, are o greutate iritantă, dar nu prea poate fi ignorat. Din textul evanghelic a răbufnit o energie (da, ne folosim de metafore) pe care nimeni – Cezar sau Demon – nu a reușit să o blocheze. Energia smereniei, a umilității care triumfă. O metodă, o lecție și un imperativ la care, chiar respingîndu-le pentru o vreme, recurgem in extremis. Căci ce e omul muribund, dacă nu sediul unei stingeri a luciferismului și citadela precară a unui pact expiator?
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
