Dezastre prea mici
Azi, cînd atacurile terorismului de matrice ISIS însîngerează atîtea țări, se aduce iarăși vorba despre „Europa creștină“. Nu pentru că europenii s-ar mai simți cetățeni ai vechii christianitas. După asasinarea preotului francez, președintele Hollande a văzut în asta tot un atentat la integritatea… Republicii! Revenim la conștiința europeană ca patrimoniu iudeo-creștin doar pentru că adversarii jihadiști ai democrațiilor laice ne percep ca atare. Pentru ei, sîntem simultan materialiști, apostați și necredincioși. Adică niște ratați, în ordinea adevărului revelat. Trădători ai religiei veritabile, care este islamul. Pe scurt, europenii, mai ales occidentali, ar fi putut uita în continuare din ce uriașă experiență spirituală și culturală provin. Totul e supus amneziei organizate. Abia critica ideologizată și asasină pe care ne-o adresează islamul radical ne trezește din letargia hedonistă.
Cu toate aceste amenințări directe, existențiale, nu mi se pare că Europa are prea multe resurse pentru un revival creștin. Secularizarea e organic legată de democrație și nimeni (în afară de unii antropologi ai religiei, precum Marcel Gauchet) nu o mai privește ca rod al creștinismului („religia ieșirii din religie“). Cei mai mulți cetățeni europeni sînt convinși (pentru că așa li s-a spus la școală și în media) că „laicitatea“ și creștinismul sînt noțiuni antagonice. Apoi, s-a produs deja moartea vieții liturgice: preotul cu gîtul tăiat în altar slujea misa în prezența a două călugărițe și doi enoriași. E simbolic. Lumea apuseană merge tot mai rar la serviciile divine. Crede că nu are de ce să-I mulțumească lui Dumnezeu. Bisericile s-au golit. Dacă mai vine cineva, e fie din înalta burghezie, fie persoană în vîrstă sau cetățean activ, care aduce haine pentru „charity“. Evident, situația, pe țări, e deopotrivă mai complexă și mai nuanțată. Nu poți spune că Estul (mai puțin dezvoltat) e mai credincios, pentru că ateismul din Cehia nu are egal în toată Europa. Nici că Vestul e radical decreștinat, pentru că Italia, bunăoară, are un catolicism vital (și, mai nou, o vizibilă inserție de ortodoxie românească). Mă refer însă la starea generală, medie, de spirit: radicalii islamiști ne atacă pentru o religie (după ei falsă) pe care cei mai mulți dintre noi au transformat-o în „patrimoniu“, „vestigiu“ sau „anacronism“.
În fapt, creștinismul e personalist și liberal. Adică mizează pe realitatea persoanei libere. „Iată, stau la ușă și bat“, zice Hristos. Nu am mai auzit de divinități atît de politicoase, de respectuoase cu opțiunea mea neconstrînsă. Și tocmai de aceea, revenirea europenilor la creștinism s-a făcut rar, in extremis, nu prin legi sau decrete, ci numai după ce nebunia războaielor interconfesionale sau cea a celor două războaie mondiale a distrus aproape totul. Sînt liber să cred că Biserica Lui Hristos nu va fi biruită nici de „porțile iadului“. Așa cum ateul ori agnosticul de lîngă mine e liber să creadă că universul n-are cauză și nici scop. Singura problemă în acest paradis al pluralismului de opinii e aceea că nu mai avem un referențial comun în termenii supraviețuirii: dacă ar fi atacate casa, familia, țara și Uniunea politică din care fac parte (nu punctual, ca acum, ci pe scară largă), oare ce ne-ar mai motiva spre luptă, spre rezistență, spre apărarea modului nostru de viață?
Le sîntem superiori altora pe plan economic, financiar, militar. Pînă și corectitudinea politică este, în esența ei, o formă de condescendență autoculpabilizatoare. De aceea, fie la dreapta mai conservatoare sau la stînga progresistă, avem impresia că tema ciocnirii civilizațiilor e un joc video. Ceva virtualmente imposibil. Cred că trebuie să mai așteptăm: pentru moment, fanaticii care ne taie gîtul, strivesc lumea cu camionul, trag cu mitraliera în teatre și atacă lumea cu maceta sînt protejați de sistemul judiciar al unor democrații funcționale. Pentru o adevărată trezire spirituală, europenii au nevoie de dezastre mult mai ample.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
