Sinodul panortodox (I)
Între 16-27 iunie, anul acesta, în Creta, urmează să fie scrisă o pagină de istorie pentru lumea creștină ortodoxă. În relativ puținele zile prevăzute de organizatori ar trebui să își găsească rezolvarea consensuală o serie de probleme și dileme acumulate timp de secole.
Înainte de orice comentariu pe marginea agendei și a documentelor preliminare, o observație legată de durata pregătirilor. Începute în anii ’60 ai secolului trecut, acestea s-au întins pe mai bine de jumătate de veac. Aproape că devenise o promisiune eshatologică. „Ne vedem la Sinodul Panortodox!“ echivala cu urarea de a se regăsi și în împărăția lui Dumnezeu, dincolo de orizontul lumii create. Întîrzierea a avut cîteva pricini justificate pînă la un punct. Cea mai evidentă: majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale se aflau în spatele Cortinei de Fier. Libertatea lor era cauționată grav de amestecul politicului, de regimul de control și de manipulare, fapt pentru care orice demers care ar fi implicat și relațiile dintre statele blocului comunist nu putea scăpa atenției interesate.
După căderea comunismului în Europa de Est, situația s-a complicat și a intrat într-o fază a conflictelor interortodoxe fățișe. Astfel, pentru a începe cu vecinătatea noastră imediată, în Republica Moldova am asistat la apariția a două jurisdicții, ambele considerate canonice. În dispreț total față de normele disciplinare ale ortodoxiei, în același oraș, precum la Chișinău, avem două scaune episcopale diferite între ele nu prin bagajul dogmatic sau expresia liturgică, oricum comune, ci prin apartenența etnică și prin particularitățile culturale, mai ales limba. Bucureștiul și Moscova se găsesc pînă azi într-o situație de beligeranță nu doar teologică, vizînd fundamentele ecleziologiei Bisericii de Răsărit, cît și din punct de vedere, să spunem astfel, geopolitic.
Apoi, conflictul dintre Moscova și Constantinopol/Istanbul pe tema ortodoxiilor locale din Estonia sau Ucraina s-a acutizat, antrenînd consecințe politice majore. Concret, în ceea ce privește țara baltică, afectul antirusesc, justificat de experiența traumatizantă din perioada comunistă, s-a tradus prin respingerea vehementă a patronajului spiritual al Bisericii Ruse și opțiunea pentru revenirea la Patriarhia Ecumenică în calitatea acesteia de izvor al misiunii ortodoxe par excellence. La fel, în Ucraina, s-a produs o divizare mai amplă între cei de observanță rusească, cei care țin de tronul ecumenic și, de ce nu, cei care reclamă o Biserică Ortodoxă Ucraineană autocefală, la care se adaugă impulsurile venite din partea diasporei ucrainene din Canada și Statele Unite.
Și alte conflicte „înghețate“ se vor înmulți și diversifica după 1990. Astfel, cum aminteam, Patriarhia de la București va resuscita Mitropolia Basarabiei, recunoscută de statul moldovean doar după un lung și costisitor proces în fața instanțelor europene, ajungînd la un vîrf de tensiune cu Moscova prin reactivarea, în urmă cu cîțiva ani, a unor eparhii aflate „în adormire“. Biserica noastră are un dosar deschis și cu Biserica Ortodoxă din Serbia pe tema românilor din Valea Timocului și Banatul sîrbesc. Atitudinea ostilă a autorităților de la Belgrad a cunoscut cote foarte înalte. Printre altele, s-a mers pînă la umilirea episcopului român responsabil de la Vîrșeț, pus să iasă din țară la fiecare trei luni pentru a primi o nouă viză de intrare.
Un alt conflict cu o încărcătură emoțională și simbolică deosebit de periculoasă este cel dintre Biserica Ortodoxă din Macedonia, nerecunoscută de ortodoxia mondială, și Biserica Ortodoxă din Grecia. Și aici vedem cum animozităților ecleziale le corespund și cele politice, diferendul dintre Macedonia și Grecia pornind de la chiar numele fostei republici din confederația iugoslavă. Cînd, în aceste zile, vedem imaginile neverosimile ale evenimentelor de la granița macedo-greacă, acolo unde refugiații din Siria și alte țări sînt ținuți captivi, să conștientizăm și gradul de antipatie dintre cele două țări. Or, și de data aceasta, comuniunea de credință nu pare suficient de puternică și de motivantă pentru a găsi o soluție.
Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
