Comunităţi ale Învierii

Mult înainte de a fi fost înțeleasă ca o instituție, Biserica (ekklesia) a func­țio­nat ca o adunare de invocare și ex­pe­rimentare a Duhului Sfînt. Ex­presia charismatică și caracterul nonsocial sînt marca primelor comunități creștine. Aici bărbații și femeile, oamenii liberi și sclavii, învățătorii și ucenicii experimentau egalitatea și unitatea prin unirea cu Hristos. Fiecare în parte, însă, pentru a-și realiza acest deziderat personal are nevoie de acest mare gymnasium comunitar – sală de antrenament pentru împărăția lui Dumnezeu – în care se pot întrece unii cu alții tocmai prin susținerea pe care și-o acordă reciproc. Primul antrenament este să aduci trupul la nivelul de a susține rîvna sufletului. De aceea rolul acestei comunități este de a-și dirija toată energia spre eliberarea individului de limitele universului fizic. 

Credința în înviere pe care o profesează aceste comunități misionare nu este un fapt divers, încă o epifanie divină așa cum erau multe în lumea antică, ci se raportează direct la individul care ajunge să se intereseze de această epifanie. Convingerea se produce însă treptat printr-o interiorizare și reiterare în fiecare în parte a acestei epifanii. Mergînd în căutarea acestui fenomen de experimentare interioară a învierii, comunitățile creștine au dezvoltat două tipuri de mișcări spirituale, pe care le numim eshatologice. 

Prima interpretare a fost una istorică, în cadrul căreia învierea a fost înțeleasă ca un eveniment înscris pe orizontala timpului. La rîndul ei, aceasta s-a divizat în două direcții, una apocaliptică pentru care istoria urma să fie curmată în mod iminent de o serie de conflicte interumane și cataclisme culminînd cu a doua venire a lui Hristos și cu desființarea universului fizic, după care învierea finală este o restaurare a justiției, iar altă direcție, minoritară, era credința în­tr‑un regat hristic de o mie de ani, în care dreptatea divină reorganizează societatea într-o formă ideală. Ambele interpretări se bazează pe descrieri ale învierii fie în textele pauline, fie în Apocalipsă. 

Nedumerirea efesenilor, pă­trunși de așteptarea celei de-a doua veniri, privitoare la moartea primilor creștini și deci perspectiva unei lungi succesiuni de generații, provoacă un tip de răspuns al Sfîntului Pavel care va hrăni această viziune istoricistă a învierii: „Căci dacă credem că Iisus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Iisus pe cei ce au adormit în El. Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvîntul Domnului: noi cei vii, cari vom rămîne pînă la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiți. Căci însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trîmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și în­tîi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul.“ (Efeseni 4, 14-17) 

Temerea efesenilor este teroarea istoriei, scurgerea fără sens a timpului, la care au încercat să răspundă toate religiile lumii. Dar în cazul acestor comunități de creștini se naște și îndoiala în fața a ceea ce pare neîmplinirea unei promisiuni. 

Dincolo de o recurentă strategie de amînare a deznodămîntului final, pe care o inițiază Sfîntul Pavel în Epistola către Tesaloniceni, evocînd enigmatic o forță benefică ce întîrzie conflagrația finală și deci sfîrșitul istoriei, o a doua interpretare a învierii s-a instalat în centrul comunităților creștine. Ea constă în a afirma că învierea nu este un eveniment exterior, independent de voința individuală, distribuit în mod misterios pe axa timpului de atotputernicia divină, ci un proces interior de perfecționare a acuității spirituale pînă la întîlnirea supremă cu Hristos cel înviat din morți. Tot Sfîntul Pavel formulează succint această intepretare: „În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. Știm bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în așa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu El, întrucît știm că Hristosul înviat din morți nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpînire asupra Lui.“ (Romani 6, 5-9) 

Cum se realizează joncțiunea între cele două lecturi? De ce este nevoie de viziunea unei desfășurări indefinite a timpului? Tocmai fiindcă învierea este un proces, ea presupune o desfășurare și are nevoie de timp de antrenament. Ascetica, ca artă a exercițiului spiritual, este pandantul și precondiția misticii. Astfel ajungem la prototipul vieții monahale.

Descrierea istorică a monahismului ca o comunitate separată de Biserică, citită din cauza ascetismului ca un refuz al vieții și ca o respingere a societății umane, pierde din vedere această ancorare puternică în conștiința primelor comunități ale învierii, oglindite de textele pauline. Monahii sînt în căutarea unei formule personale de pregătire pentru întîlnirea interioară cu Hristos, ei nu oferă nici soluții, nici modele. De aici caracterul paradoxal al primelor învățături monastice, culese în Pateric, dar care au fixat esența demersului spiritual creștin. Răspunsul părintelui spiritual este individualizat, iar asceza utilizează toate instrumentele universului fizic și toată generozitatea naturii. Grădinile din deșert, pe care le găsim descrise de Anastasie Sinaitul, accesibile în funcție de starea spirituală a căutătorului, sînt semnul acestei bunătăți fundamentale a creației.

Caracterul experimental și tato­nant al ascezei, care îl și face pe monah să se retragă, aparent chiar să se ascundă, își găsește fundamentarea în următorul fragment din Epistola către Romani: „Eu știu și sînt încredințat în Domnul Iisus, că nimic nu este necurat în sine, și că un lucru nu este necurat decît pentru cel ce crede că este necurat. Dar dacă faci ca fratele tău să se mîhnească din pricina unei mîncări, nu mai umbli în dragoste! Nu nimici, prin mîncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos! Nu faceți ca binele vostru să fie grăit de rău. Căci Împărăția lui Dumnezeu nu este mîncare și băutură, ci neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfînt.“ (Romani 14, 14-17

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons