„Cei doi vor fi un trup“

– Egalitatea ontologică dintre bărbat şi femeie –

„Feminismul“ evanghelic pare să fi fost lăsat în umbră de o în­te­me­iere pa­triarhală a primelor comunități creștine, patriarhalism moștenit și continuat de Biserică de-a lungul secolelor. Cel puțin aceasta este teza unei teologii feministe contemporane, atașată unei mișcări sociale specifice Occidentului în secolele XIX-XX, anume emanciparea politică și economică a femeii. De aici s-a hrănit și fantezia literară în jurul Mariei Magdalena, reprezentată ca un apostol feminin exclus din grupul fondator al creștinismului și ocultată ulterior de tradiția bisericească. Ipoteza nu are nici o bază în observarea formării textului evanghelic. Dacă o asemenea intenție de ocultare ar fi existat, orice urmă și mai ales poziția privilegiată ar fi fost omise în Evanghelii. Or, tocmai Evangheliile atestă această poziție preeminentă a Mariei Magdalena și exaltarea femininului așa cum am descris-o în articolul anterior. Dar să vedem cum se raportează la „feminismul“ Evangheliilor Sf. Pavel, cel asupra căruia au căzut acuzațiile de misoginism.

Primul context în care apare tematica egalității dintre bărbat și femeie este cel al relațiilor de cuplu. Aici trebuie să citim capitolul 7 din Epistola I către Corinteni a Apostolului Pavel împreună cu fragmentul din Evanghelia de la Matei 19, 3-12, plasînd chestiunea cuplului în contextul Împărăției lui Dumnezeu. Astfel, problema cuplului are atît caracter social, cît și caracter spiritual. Atîta timp cît identitatea individului s-a construit începînd cu întrebarea „Al cui ești?“ a existat necesitatea controlului social al raporturilor sexuale cu impact asupra procreației. În majoritatea societăților arhaice, cel puțin cele mai bine cunoscute istoric, paternitatea determină statutul social al pruncului. Relația de cuplu este subordonată astfel procreației. Excepția o reprezintă accidentul în raporturile sexuale, care induce haos și tensiune în grupul uman patriarhal. Rezolvarea spirituală a acestui accident o vom discuta mai jos. Dincolo însă de imperativul social, noutatea pe care o introduce Evanghelia este afirmarea unității ontologice a cuplului, care exclude inegalitatea. De aceea superioritatea patriarhală a bărbatului descrisă în Deuteronom 24 ca drept de dispoziție al bărbatului asupra femeii este anulată și înlocuită cu obligația bărbatului față de femeie, de unde observația ucenicilor care subliniază noutatea: „Dacă aşa este starea omului faţă de femeie, atunci nu e de folos să se însoare“. Observația, deși denotă obtuzitate spirituală, va fi transformată de textele pauline în deschidere asupra fecioriei sau castității ca stare spirituală, ca pregătire pentru o treaptă superioară a ființei (cei care se fac fameni pentru împărăția cerurilor). Iată textul evanghelic:

„N-aţi citit că Acela Care i-a făcut de la început, bărbat şi femeie i‑a făcut? Și a zis El: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi cei doi vor fi un trup; aşa încît nu mai sînt doi, ci un singur trup. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă. Ei I-au zis: Atunci, de ce Moise a rînduit să-i dea carte de despărţire şi s-o lase? El le-a zis: Din pricina învîrtoşării inimii voastre v-a dat voie Moise să vă lăsaţi femeile, dar la început n-a fost aşa. Iar Eu vă spun că, în afară de vina desfrînării, oricine îşi va lăsa femeia şi va lua alta săvîrşeşte adulter; şi cel ce a luat-o pe cea lăsată, adulter săvîrşeşte. Ucenicii I-au zis: Dacă aşa este starea omului faţă de femeie, atunci nu e de folos să se însoare. Iar El le-a zis: Nu toţi pricep acest cuvînt, ci aceia cărora le este dat. (…) că sînt şi fameni care s-au făcut ei înşişi fameni de dragul împărăţiei cerurilor. Cine poate înţelege, să înţeleagă“.

Apostolul Pavel extinde unitatea ontologică și propune o coresponsabilitate a soților unul pentru altul, tocmai pentru ca sexualitatea să nu devină un obiect de scandal (piatră de poticnire):

„Bărbatul să-i dea femeii ceea ce‑i datorează; de asemenea şi femeia, bărbatului. Femeia nu este stăpînă pe trupul său, ci bărbatul; tot aşa, nici bărbatul nu este stăpîn pe trupul său, ci femeia. Să nu vă lipsiţi unul de altul decît prin bună înţelegere, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea; şi apoi să fiţi din nou împreună, ca nu cumva Satana să vă ispitească prin neputinţa voastră de a vă stăpîni“ (I Corinteni 7, 3-5).

Cuplul protejează pe fiecare individ de propriile lui neputințe și permite un exercițiu spiritual gradual, care trece prin perioade de post (înfrînare) și rugăciune. Fecioria este un ideal, este o aspirație, dar nu este o rețetă, cu atît mai puțin o regulă. Libertatea rămîne absolută, iar raportarea la trup după iconomie:

„Cît despre fecioare, nu am poruncă de la Domnul. (…) Socotesc dar că (…) este bine pentru fiecare să fie așa cum este: Eşti legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie. Dacă totuşi te-ai însurat, n-ai păcătuit. (…) Şi pe aceasta v-o spun, fraţilor: Că de-acum vremea se scurtează, aşa că şi aceia care au femei să fie ca şi cum n-ar avea“ (I Corinteni 7, 25-29).

Orice decizie este legitimă dacă ea se supune imperativului spiritual. Scurtarea vremii înseamnă urgența căutării împărăției cerurilor. Cu cît crește în fiecare împărăția, cu atît este mai irelevantă reglementarea socială. Reglementarea socială este un act de iconomie, un pogorămînt, de care oamenii au nevoie, nu Dumnezeu. Cu cît ei se îndumnezeiesc se eliberează de constrîngeri sociale. Dar nu o pot face decît pentru ei înșiși.

Dar ce se întîmplă cînd accidentul de cuplu s-a produs, anume adulterul, pe care și Iisus îl pune deoparte? Aici legea lui Moise prevede pedeapsa capitală, ca de altfel toate societățile patriarhale, datorită consecințelor în progenitură (Deut. 23, 2: fiul femeii desfrînate să nu intre în obștea Domnului). Hristos răstoarnă însă și aici legea, cînd răspunde acuzatorilor femeii adultere că cine e fără păcat să arunce piatra, iar aceștia, mustrîndu-i conștiința, abandonează execuția. Dar sensul reproșului nu este de a stabili o corespondență între judecata de sine și judecata celuilalt, ci de a arăta că abia cel fără păcat, eliberat de imperativul reglementării sociale, este în stare să ierte, să anuleze consecința încălcării regulii sociale. Pîrîții sînt problema, cei care percep păcatul ca o stricare a rînduielii și vor s-o repare prin măsuri sociale nu spirituale, este ceea ce sugerează Iisus și în răspunsul la legea lui Moise prin formularea „din pricina învîrtoşării inimii voastre“. Pentru unii ca aceștia și din cauza lor există legile. Diferitele înțelesuri ale termenului lege le vom regăsi în Epistola către Romani a Sf. Pavel.

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.