Cum am trăit Păltinișul
În generația mea, modelul electiv a fost acela al Școlii de la Păltiniș: era cenaclul alpin deschis „celor puțini“ de către filozoful Constantin Noica. Nu contează, azi, cînd privesc retrospectiv, cîte parale metafizice măsoară ontologia noiciană, cît era de „originală“, sau în ce măsură a influențat istoria ideilor la nivel european. Necirculată internațional, opera lui Noica (profundă, dar și greu traductibilă, tocmai din cauza supradozei de „specific“ local) pare pîndită de o nemeritată uitare. Specialiștii și l-au însușit exegetic și au, firește, libertatea oricăror judecăți de valoare. Pentru noi, tinerii comunismului terminal (pe care-l credeam totuși etern, întrucît omul istoric e orb ca o cîrtiță), școala lui Noica deschidea adevărata Academie. Ea se opunea atît sistemului educativ public, deformat de propaganda regimului, cît și culturii oficiale, marcate de (auto)cenzură, conformism și dogmatism ideologic marxist-leninist. Tot ce ne displăcea – sau chiar ne îngrețoșa în discursul autorităților dintr-o dictatură cu viraje nord-coreene – se răscumpăra prin lumina venită de sus, dinspre muntele gînditorului înconjurat de ucenicii săi mai mult sau mai puțin ascultători, mai mult sau mai puțin înzestrați. Noica și modelul său paidetic ne dădeau sentimentul unei alternative mirabile. Căci prima căutare a tînărului vizează tocmai modelele: cine să-mi fie călăuză în lumea atît de opacă, la început, a celor spirituale și intelectuale? Recunosc, în cazul meu, „moda“ noiciană a fost concurată de propriile descoperiri, în ordinea teologiei biblice, patristice, medievale și moderne. Însă lecturile din gînditorii religioși ruși sau din literatura patericală se întîlneau, prin filonul lor neoplatonic, cu predicația elitistă a maestrului din mica, deja legendara cabană, suspendată printre brazii de deasupra Sibiului. Noica făcea, pentru noi, legătura cu interbelicul românesc, dar mai ales cu rădăcinile culturale europene, de la Aristotel pînă la Heidegger. Exigența lui clasicistă (căci maestrul nu concepea accesul la cultura înaltă, fără disciplina filologică a umanismului erasmian) avea ceva din exaltarea unui rit inițiatic. Aoristele grecești căpătau un ce subversiv, tot așa cum familiarizarea cu marile texte filozofice primea accentul emancipării salvatoare. Noica reînvia modelul antic al filozofiei ca dialog și comunitate între un magistru și discipolii săi preaîndrăgiți.
Așa cum elocvent o demonstrează studiile unui Pierre Hadot, toate școlile filozofice antice – epicureismul, scepticismul, cinismul, stoicismul, platonismul și aristotelismul – funcționaseră nu atît ca discurs fizic, etic și logic despre cosmos, cît ca practică ataraxică a înțelepciunii. Eroii stoicismului, Cato cel Tînăr, Quintus Mucius Scaevola, Epictet, Seneca sau Marcus Aurelius, nu căutau nicidecum gloria concursurilor literare, vanitatea puterii politice sau gloria postumă, cît horațianul laetus in praesens. Spre deosebire de Evul Mediu, cînd ciclul artelor liberale avea să fie subordonat teologiei, Antichitatea tîrzie urmărea, desigur, știința descriptivă, dar prefera să se concentreze mai ales pe armonia lăuntrică, împăcarea cu destinul, servirea binelui și meditația zilnică asupra morții, adică asupra beneficiilor practice prin care înțelepciunea reușește să îndulcească amărăciunea condiției umane. În secolele III-IV d.Hr., cînd toate aceste curente participă la sinteza neoplatonică, demarează subtila preluare creștină a acestei vaste tradiții, în cadrul primelor comunități monahale. Cu toate că, de la Schelling și Hegel încolo, filozofia modernă se logodise cu Universitatea (în care lucrase și mentorul său, Martin Heidegger), Noica revenea la modelul gînditorului privat (socratic) care strălucise în adevărații corifei ai gîndirii moderne, precum Pascal, Descartes, Kierkegaard, Schopenhauer sau Nietzsche. E adevărat că Noica era un speculativ, nu un existențialist. Avea însă și o dimensiune ascetică, o doză sapiențială de contemptus mundi.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
