Prima casă, ultima casă
Revin cu o față de „veteran“ în paginile Dilemei vechi, unde am susținut în trecut alte două rubrici. Și mă bucur să o fac, întrucît nu mi-am schimbat convingerea că adevărata inteligență evită pe cît posibil extremismele. Părinții cappadocieni – acești neoplatonici în haine episcopale – adoptaseră deviza delphică meden agan („nimic prea mult“). Nici această nouă serie nu va păcătui prin exces, cel puțin cantitativ: am convenit să vă propun, bilunar, un text mai curînd scurt, pe teme de „actualitate“ religioasă. Aici o spun răspicat: sînt puține șanse să cîștig acest pariu! O dată pentru că faptului religios îi corespunde un timp sacru, adică separat de iureșul anecdotic al actualității în sens jurnalistic. Apoi pentru că-mi place să plec, inductiv, de la detaliul local către aproximarea unui sens de cuprindere mai generoasă. Atunci cînd te așezi în spațiul credinței, devii mai tacticos și mai reflexiv. Firește că asta nu-ți orbește privirea de toate zilele, aceea de individ postmodern, prins în rețea și tot mai puțin „amabil“ (sau doar atent) cu „cele sfinte“. Voi căuta, așadar, media dintre reportaj și analiză, mișcîndu‑mă pe frontiera dintre observația participantă și detașarea lipsită de orice ambiții predicatoriale.
Tocmai am văzut pe Facebook un videoclip: cutare pensionar dintr-un oraș provincial dînd roată unei firme de pompe funebre, sugestiv intitulat: Ultima casă. Omul sărută plin de pietate o icoană trasă la xerox și lipită pe ușa de termopan alb… În timp ce clipul curge, citești comentariul făcut de un tînăr oripilat la gîndul că moșii ăștia bigoți s-ar putea să ceară, în curînd, arderea cuiva pe rug. Iată întîmplarea din mediul virtual care trădează ruptura cît se poate de reală între generații, moduri de viață, percepții asupra religiei.
Scena relatată ne arată o Românie a săracilor care se refugiază în pietate ca unic resort consolator. Partea mai în vîrstă, prost sau deloc adaptată la lumea postcomunistă, pe care n-a străbătut-o decît în termenii marginalizării, ai iluziei politice înșelate și ai declinului biologic. Dar ne mai arată ceva: cealaltă Românie, ruptă de tradiție, instalată în poncifele unui neopozitivism progresist, agnostic, de „stînga“. Două limitări care se înfruntă pe un cont de Facebook! Căci și vîrstnicul filmat (fără să știe), și exegetul digital greșeau prin lipsa lor de măsură. Primul atribuia unui oficiu de pompe funebre prestigiul mistic al lăcașului de cult. Celălalt se considera suficient de sigur pe certitudinile sale sumare pentru a-l privi pe homo religiosus ca pe un anacronism. Aș spune că aceste două Românii trebuie reconciliate, respectiv aduse la limanul îngăduinței și al plusului de înțelegere. Și nu pledez astfel pentru tolerarea condescendentă a „bătrînetului“ bisericos. Pentru că există și tineri cu porniri fundamentaliste, gata să ia de sus și să-i condamne tocmai pe cei de vîrsta lor, neduși la biserică. Pe scurt, ce întîlnim în exemplul dat azi e tocmai graba de a judeca, urît asociată cu lipsa compasiunii față de umanitatea celuilalt.
Deriva acestor „continente“ ar agrava fracturile pe care societatea românească le suportă oricum: cele partizane, create de competiția politică, acelea educaționale, economice sau legate de ceea ce aș numi „ratarea urbanizării la orașe și sate“. E drept că fisura dintre partea secularizată a tineretului urban și pietismul excesiv al multor pensionari nu stă doar în prejudecată, superficialitate și ispita condamnării unui țap ispășitor: cele două categorii au o agendă total diferită. Unii vor stat minimal și regim libertarian, alții vor stat providențial și suprareglementare socialistă. Fiecare îl privește pe celălalt ca pe o piedică în calea propriilor obiective. Altfel spus, tensiunea e mai curînd politică (adică legată de organizarea cetății) decît metafizică sau spirituală. Văd aici un alt efect colateral (și nu mai puțin deplorabil) al crizei în care a intrat democrația reprezentativă.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
