DIN POLUL PLUS

Limbile vernaculare s-au ridicat la rang de limbi politice tot în Occident în contextul competiției dintre două tipuri de monarhii, laică și bisericească.

Nu prea îţi vine să te adresezi lui Dumnezeu cu „dumneavoastră“. În faţa ameţitoarei lui transcendenţe vii ca în faţa unui intim, „mai lăuntric în tine decît eşti tu însuţi“, după o vorbă celebră.

Există un consens critic referitor la mediocritatea presei, sub toate formele sale de azi. O stare a societății, în fond.

Cel mai la îndemînă este să începem cu termenii ajunși la maturitate conceptuală și instituțională în modernitate, după ce s-a operat cu multă suferință umană separarea acestora, adică statul și Biserica, fiind conștienți că precizia expresiei din context contemporan se șubrezește cu cît ne raportăm la epoci mai îndepărtate.

Libertatea noastră a fost plătită foarte scump, inclusiv de către mulți oameni, majoritatea necunoscuți, care au crezut în Hristos.

E vreo speranţă ca PSD să intre într-un proces, cît de lent, de dezîmpietrire?

Occidentul însuși a devenit scena unui război cultural intern. Dreapta conservatoare și stînga progresistă s-au înstrăinat reciproc, dizolvînd stabilitatea centrului.

Dimensiunea civică este potențată de o nouă dimensiune, propriu-zis transcendentă. Manifestația este cu totul și cu totul atipică: fără violență, prin relaționare pașnică și prietenoasă cu restul societății urbane

Cum poate fi o țară majoritar religioasă și majoritar coruptă în același timp?

Christos, în calitate de Învăţător divin, se prezintă pe sine nu numai drept dominus (Ioan 13, 13), ci mai ales drept călător de urmat.

Sînt întristat să constat că modernizatorii contemporani (de la hipsteri pînă la corporatiști, și de la neopozitiviști la adepții radicali ai secularizării) se luptă cu presupusul potențial retrograd al tradiției creștine (pe care, vai, o cam ignoră), în loc să combată, alături de elita feluritelor confesiuni, lucrarea subminatoare a contraselecției.

Cetatea pămîntească este, în acest sens, un instrument al providenței divine.

Fundațiile politice aferente partidelor și-au asumat rolul de educatori în afara structurilor de putere.

De cîţiva ani, chipul social al religiei s-a schimbat în mod dramatic. Ea a dat buzna în spaţiul public. Dă teribile bătăi de cap decidenţilor europeni.

Parcă pentru a confirma banalizarea terorismului pe sol european, finalul lui 2016 ne a adus noi „trăiri“ stilizate pe Facebook, machiate de media corecte politic și bagatelizate de liderii a căror slăbiciune nu merita, firește, stricarea „sărbătorilor de iarnă“.

Duo sunt desemnează un text de la sfîrșitul secolului V care a făcut o imensă carieră intelectuală în elaborarea teoriei supremației pontificale romane.

Recunoştinţa e destul de rară. Şi e grea. Poţi să nu ai sensibilitate faţă de calitatea a ceea ce ai primit. Poţi să nu-i dai atenţie.

Va izbuti BOR să evite confiscarea sa într-un discurs prost-naționalist, retrograd și defensiv? Va avea ea resursele intelectuale pentru a construi o platformă moderată, care să metabolizeze înțelept provocările secularizării, oferind echilibru, moderație și suplețe spiritual-pastorală într-o lume tot mai polarizată?

Făcînd toate bine și cu pricepere, puterea executivă devine remarcabilă și iubită de Dumnezeu.

Supunerea la clişee şi mode de consum se poate combina, aşadar, în materie de religie, cu originalitatea. Atracţia faţă de reţeta uniformizantă cu atitudinea care iese din rînd. Recuzita conformistă a sărbătorii cu libertatea faţă de graniţele bine apărate între religii.

Ideea că adevărata religie (să zicem creștinismul, pentru că în aria lui trăim) are și obligația de a include totul – Stat, Biserică, Adevăr, Bine, Frumos, Om și Societate – reprezintă o derivație profană a revelației nemijlocit aduse prin faptele, duhul și spusele Învățătorului.

Pe cît de măreață și inaccesibilă poate apărea Basileia ton ouranon, căutarea ei îl conduce pe credincios în cu totul altă direcție decît îndepărtata boltă cerească.

Papa Francisc pune un accent puternic pe atitudinile generozităţii, compasiunii, iertării. A fost lărgită categoria preoţilor prin care se poate acorda iertare femeilor împovărate de faptul de a fi făcut avort.  E apoi grija cu care a îndemnat să fie asistaţi religios homosexualii.

Dacă ne referim la civilizația noastră, relația om – Dumnezeu a fost mereu „anacronică“: creștinismul e un realism supranatural. Ce sens are însăși căutarea mîntuirii într-o lume declarat perfectă?

Termenul teocrație s-a încărcat cu conotații polemice începînd cu Reforma, iar Hegel l-a condamnat definitiv dîndu-i sensul de regim al alianței dintre tron și altar în monarhiile catolice dinaintea și din vremea Revoluției franceze.

Mulți se vor grăbi să taxeze drept iluzorie neimplicarea Bisericii Ortodoxe în politică.

„Fericit“ e, potrivit lui Rilke, cel care, desprinzîndu-se de gîndirea sedentară, se prinde în jocul lui Dumnezeu: captivat de Absenţa care cheamă, i se predă, o urmează, o urmăreşte.

De circa 3500 de ani trăim sub autoritatea Decalogului mozaic. El a fost completat prin „Fericirile“ rostite de Iisus Hristos, ca parte centrală a Predicii de pe Munte.

Textul lui Eusebiu a reușit să închidă tema divinității imperiale ex oficio, în schimb a deschis o lungă dezbatere teologico-politică asupra sacerdoțiului imperial, în contextul paradoxal al unei religii fără jertfă.

În ceea ce privește relația dintre credință și știință, „Biserica Ortodoxă evită plasarea investigațiilor științifice sub tutelaj și nu adoptă o poziție cu privire la fiecare problemă științifică“.

„Împuţiţilor ecumenişti!“ „Anatema ecumeniştilor!“ Blesteme şuierate unui preot ortodox, Părintele Nicolae Dascălu, şi gazdei sale catolice, Părintele Michel Kubler, la o conferinţă la Centrul „Sfinţii Petru şi Andrei“. Cu puţin timp în urmă. De cîţiva ortodocşi în care spumega siguranţa că au monopol pe adevărul credinţei. Şi ura „absolută“ faţă de oricine nu adera la convingerile lor…

Adevărul e că smerenia s-a rărit dramatic. Sîntem mereu mai individualiști, narcisici și egocentrici, iar prețul plătit nu e numai alienarea printre numeroasele noastre iluzii, ci și singurătatea în mulțime, care ne apasă tot mai dureros

La Ierusalim, Constantin ridică o rotondă deasupra mormîntului gol al Mîntuitorului și o basilică la picioarele acestuia, iar la Constantinopol ridică sfîntul Constantin o basilică rotundă, în centrul căreia dispune în cerc douăsprezece cenotafuri, pentru cei doisprezece apostoli.

Biserica Ortodoxă condamnă fără echivoc extinderea violenței militare, persecuțiile, expulzarea și uciderea membrilor comunităților religioase, forțarea schimbării credinței religioase, comerțul cu refugiați, răpirile, tortura și execuțiile îngrozitoare.

E strigătul dorinţei de a-l vedea pe Dumnezeu, după care Iov tînjeşte „din măruntaiele lui“ (19, 27). Versetul ar putea sluji drept motto pentru ultima carte a lui Alphonse Dupront: L’image de religion dans l’Occident chrétien, Gallimard, 2015.

Sînt un spirit urban. Nu doar pentru că m-am născut în oraș și moștenesc o cultură cosmopolită, ci și pentru că sînt convins că numai în cetate se naște civilizația. A vorbi despre o „civilizație rurală“ înseamnă a denatura semantica ambilor termeni.

Pe 12 octombrie am sărbătorit în termeni oficiali ziua națională a Spaniei, în termeni istorici reunirea Castiliei cu Aragonul într-un regat, în termeni vizionari ziua hispanității, ziua care cu 524 de ani în urmă deschidea civilizației crescute în micile, dar curajoasele regate hispanice perspectiva unei civilizații universale și un destin lingvistic fără egal (a doua limbă a lumii).

Călătoria spre/împreună cu Ţinta – iată o mare temă a religiilor, un principiu al credinţei. Unui nomad i se adresează Dumnezeu în momentul auroral al credinţei, unui om capabil să iasă din pămîntul, din neamul, din casa, din limitările lui…

E greu să te consideri judicios educat fără să admiți – sau chiar să cunoști în detaliu – rostul Bisericii (cu toate ramificațiile ei) în cultura europeană. Evanghelia s-a însoțit cu Logosul grec și Dreptul roman pentru a fertiliza o civilizație din care (în pofida eforturilor!) nu am ieșit.

Așa cum anticipează Apostolul Pavel în Epistola către Coloseni, elin și iudeu, barbar și scit se adună într-un nou popor.

Reacțiile la lucrările sinodului panortodox s‑au radicalizat în anumite cercuri.

În ultimele decenii de comunism, au existat în mediul românesc cîteva figuri cu valoare de reper. Erau oameni care, înconjuraţi de anormalitatea regimului totalitar, păstraseră normalitatea vie a spiritului. Plătiseră pentru asta preţul persecuţiei şi transformaseră experienţa carcerei în exerciţiu al libertăţii. Nicolae Stein­hardt era unul dintre ei.

E ușor să ridiculizezi industria „dezvoltării personale“.

Cea mai veche și cea mai explicită referință la responsabilitatea colectivă se află în Cartea Facerii, episodul Sodomei și al Gomorei. În dialogul cu Domnul, Avraam se arată surprins de perspectiva unei judecăți globale care nu ar distinge responsabilități și merite personale.

Cum am scris deja: receptarea înseamnă, de fapt, ceea ce rezultă ca fiind definitiv și asumat la capătul unei critici atente, nu lipsită de polemici, pe marginea formei și a fondului unui moment sinodal precum cel consumat în Creta.

După ce al Doilea Război Mondial şi-a purtat soldaţii prin toate colţurile lumii, prezenţa altor religii în mediile occidentale a sporit. În anii ’60, dorinţa de a înţelege fenomenul religios universal, sentimentul că această înţelegere te poate ajuta să-ţi pătrunzi mai bine propria credinţă.

Evanghelistul Ioan i-a asigurat pe creștini că „adevărul îi va face liberi“. E una dintre cele mai puternice făgăduințe mesianice ale Noului Testament.

Nu este Augustin singurul autor și mai ales nu este responsabil în mod absolut de alunecarea creștinismului spre religie, dar el este creatorul inițial al confuziei între înțelesurile diferite pe care le oferă dicționarele noastre cuvîntului religie.

În ceea ce privește reacțiile din mediul nostru bisericesc, real și/sau virtual, pentru moment se disting două atitudini diametral opuse: una care îndeamnă la calm și care, punînd întrebări lămuritoare, nu se precipită să și răspundă; alta care cheamă la insurgență împotriva celor care ar fi „vîndut“ ortodoxia.

„E mai bine să-ţi cauţi bunurile furate ori să cauţi Sinele?“, îi întreabă Buddha pe nişte tineri care urmăreau o hoaţă.