Creştinismul prosteşte?
Există vreo legătură între realitatea contraselecției și tradiția creștină? Să le despicăm un pic, pe rînd. Contraselecția este, din unghiul meu de vedere, o strategie deliberată de promovare a mediocrității în România postcomunistă. Ea vine direct din comunism (care, ca orice revoluție, a întors ordinea veche cu fundul în sus) și a servit prezervării stării de fapt. În fond, nu a prezervat nimic, pentru că, atunci cînd faci contraselecția, performanța sistemului se degradează insidios și continuu. În fostul regim – transfigurat sub pretextul democrației „originale“ –, cu cît erai mai puțin școlit (sau școlit doar de PCR și organele sale, ceea ce era totuna), cu atît erai mai ușor promovat socio-profesional. Excepțiile (supraviețuitori ai erei „burghezo-moșierești“ sau oameni valoroși, tolerați de sistem) nu modificau regula de bază a stimulării mediocrității. Pentru că mediocritatea însemna și aliniere, conformism, predictibilitate comportamentală.
Dar ce legătură are acest tablou cu tradiția creștină? Pînă la un punct, are, în sensul că, după comunism, contraselecția (ca practică a unei doctrine egalitariste, antielitiste) s-a drapat, difuz sau explicit, în „argumente“ de ordinul smereniei răstălmăcite. Ne-am regăsit libertatea, inclusiv pe aceea a credinței, mai mult, politica s-a logodit cu ortodoxia dominantă, pentru a-și construi o nouă legitimitate, deși fondul uman era același: fosta nomenclatură a devenit „capitalistă“, dar și pioasă, pentru a-și demonstra patriotismul și bunele intenții. Această deghizare pravoslavnică a micimii intelectuale a primit note populiste și a căutat în „sărăcia cu duhul“ o Constituție pentru apoteoza națională a imbecilității.
Mă refer, așadar, la un viol ideologic. Termenul nu e prea dur? Deloc. Pentru că religia creștină (începînd cu forma ei romano-bizantină, răsăriteană) a fost mereu nu doar baza unei spiritualități a limitării de sine, ci și pepiniera unei galerii nesfîrșite de oameni excepționali, care și-au demonstrat sagacitatea științifică, enciclopedismul, cuprinderea intelectuală impresionantă tocmai în cadrele antropologiei „iconice“ a revelației biblice: dacă omul este creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu“, el privește în sus, se dezvoltă fără opreliști (vezi noțiunea de epektasis la Grigorie de Nyssa), se întrece pentru binele comun al obștii sale, gîndite ca „trup“ al lui Hristos.
Nimic din învățătura creștină nu favorizează reaua creștere, obtuzitatea mentală și prostia, pe care răutatea le pune mereu mai grotesc în evidență. Fie că vorbim despre „parabola talanților“, fie că evocăm blestemarea „smochinului neroditor“, Sfînta Scriptură rămîne un cod al facultăților umane încordate spre depășire, elevație, transfigurare. E total fals să susții că o societate modelată de creștinism e una în care agramatismul, semidoctismul, impostura intelectuală și agresivitatea necioplită fac legea și predomină statistic. Dimpotrivă, contraselecția din societatea noastră e profund anticreștină, pentru că nu face decît să glorifice ierarhiile rigide, lipsa de inițiativă și creativitate, adică taman servituțile rafinate în totalitarismul bolșevic, notoriu ateu.
Sînt întristat să constat că modernizatorii contemporani (de la hipsteri pînă la corporatiști, și de la neopozitiviști la adepții radicali ai secularizării) se luptă cu presupusul potențial retrograd al tradiției creștine (pe care, vai, o cam ignoră), în loc să combată, alături de elita feluritelor confesiuni, lucrarea subminatoare a contraselecției. Dialogul (și nu cearta dogmatică) dintre umanismul laic și teologie, dintre științe și faptul religios, dintre postmodernism și tezaurul biblico-patristic european ar fi mai profitabil pentru reabilitarea meritocratică fără de care societatea noastră involuează galopant. Omul inteligent, creator, liber, cultivat și competent este transconfesional și transideologic. Destrămarea lui (ca arhetip tutelar al unei societăți bazate pe merit) reprezintă o catastofă tăcută și, de aceea, nebăgată în seamă. L-am putea recupera, dacă ne propunem asta în chip conștient.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
