Smerenia ca surpriză
Oricine are o anumită obișnuință cu sensibilitatea creștină știe că aceasta pune mare preț pe smerenie. Un cuvînt parfumat și aparent învechit, care ne transmite sugestii patericale, patristice, poate christice, pentru cei ce-și amintesc purtarea Mîntuitorului, așa cum e descrisă în Evanghelii. Dar în viața de zi cu zi? Firește că există creștini care-și cultivă grădina sufletească, sădind acolo planta fragilă a smereniei. Rostul ei clasic în definirea personalității spirituale ne cam împiedică să-i găsim echivalentul „laic“, într-o societate tot mai secularizată. Potrivit tradiției, smerenia denotă conștiința propriei mărginiri în raport cu Dumnezeu. Rudolf Otto amintea de un așa-numit „sentiment al stării creaturale“: recunoști, rațional, că nu ți-ai dat singur viață, că existența însăși e ceva mai mare decît tine. Admiți „locul“ tău, obiectiv modest, în decorul uriaș al universului. Dar asta poate admite și cel necredincios, fără să resimtă „smerenie“ în fața realității adînc misterioase care ne include pe toți, mai presus de un „credo“. Smerenia pretinde însă o mărturisire de credință. Ea rămîne intim legată de relația cu Dumnezeu, cu acel radical Altul, care, deși întrupat în Hristos – și reprezentat iconic – rămîne ireductibil la judecățile umane.
Smerenia mizează pe paradoxul manifestării prin estompare. Dacă e prea vizibilă, începe să fie suspectabilă de poză și etalare fariseică. Trebuie deci să fie insesizabilă? Nu, pentru că atunci n-ar mai avea caratele duhovnicești pe care i le atribuim. Ea se înrudește mai curînd cu delicatețea sufletească: o atitudine moderată, discretă, care nu invadează pe nimeni, renunță la morga didactică și se abține de la verdictele tranșante, fără să se instaleze în ambiguitate sau relativism etic. Smerenia lucrează mai curînd prin efectele decît prin premisele sale. De pildă, cînd asistăm la un gest de veritabil altruism, percepem simultan smerenia autorului său, care se pune în umbră pentru a-și pune semenul în centrul atenției. Un om realmente smerit cultivă, de asemenea, autoironia. Nu se ia în serios, nu-ți face capul mare cu virtuțile sau pretențiile sale. Acceptă că, în tragicomedia condiției postparadisiace, omenescul are ceva derizoriu, căci stă sub semnul greșelii și al aproximației. Din acest unghi, smerenia antrenează eroismul unei lucidități menite să refuze preeminența omului într-un univers teocentric. Ea afirmă că progresul uman presupune „ascultarea“ față de o instanță transcendentă. Văd smerenie și în agnosticismul omului de știință: el are bunul-simț de a recunoaște că nu poate produce dovezi ale inexistenței lui Dumnezeu, chiar dacă stadiul prezent al științelor tari pune în criză narațiunile teologice moștenite. Nu e smerit numai omul simplu, care se deșteaptă, întrucît nu se supraestimează, ci fiecare persoană pentru care less is more.
Adevărul e că smerenia s-a rărit dramatic. Sîntem mereu mai individualiști, narcisici și egocentrici, iar prețul plătit nu e numai alienarea printre numeroasele noastre iluzii, ci și singurătatea în mulțime, care ne apasă tot mai dureros. În acest ceas de sofisticată decadență postmodernă, intuim avantajele smereniei tocmai pentru că-i pătimim absența. Ca orice vehicul spiritual, ea nu angajează niște abstracțiuni valabile pentru terți, ci doar pe cei dispuși să o asume ca fapt lăuntric. Nu poți da dovezi de smerenie în rețelele de socializare, ci mai degrabă în spațiul meditației, acolo unde te situezi necomplezent, observîndu-ți cu amărăciune neîmplinirile atît de limpede opuse minciunilor pe care ți le servești îndeobște. Oricît de discontinuă, experiența smereniei e și un soi de resetare salutară a tot ce ești, în detrimentul a ceea ce presupui că ești. Am primit, recent, o carte de la un călugăr athonit: nu mi-a scris nici un mesaj separat, nici o dedicație (deși el fusese implicat în traducerea și editarea critică a textului). Iată smerenia la lucru: o faptă bună care umblă despuiată prin lume, măsurîndu-se prin ea însăși.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
