DIN POLUL PLUS

Care ar fi atitudinea potrivită a raţiunii cînd se îndeletniceşte cu Supremul?

O întrebare legitimă țintește impactul lui Cioran asupra culturii sale de baștină.

„Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pămînt. Biserica lui Hristos nu este o instituție; ea este o viață nouă cu Hristos și în Hristos, condusă de Duhul Sfînt“, formulează mistic și lapidar Serghei Bulgakov în deschiderea volumului său Ortodoxia.

În orizontul Centenarului de anul viitor, biserica din inima Transilvaniei poate reprezenta sintaxa și altor mesaje pe cît de aparent lipsite de conținut – cum sînt de regulă înțelese actele simbolice –, pe atît de concrete prin consecințele lor.

Golgota-Sionul par să formeze un centru din care axul lumilor e privit şi „măsurat“ în dublul lui sens: descendent şi ascendent.

Wajda se poate lipsi de o reverență postumă: el merită să fie iubit și revizitat, cu sentimentul fraternității.

Mulțumesc doamnei Cătălina Vătășescu pentru că mi-a atras atenția în privat asupra evoluției diferite a cuvintelor „căință“ și „pocăință“. Poate că una dintre cauzele pierderii de sens a pocăinței este apropierea etimologică și fonetică cu căința.

De la controversele în jurul viitoarei Catedrale Naționale și pînă la regimul de taxe pentru slujbe și de la derapajele sexuale la chestiunea familiei tradiționale, Biserica Ortodoxă este criticată aproape zilnic.

Toate evangheliile lasă să se spună, în cuvintele lor omeneşti, Cuvîntul însuşi al lui Dumnezeu: toate şi, am putea spune, mai intens, cu un fel de transparenţă imediată, ultima dintre ele, evanghelia lui Ioan.

De cînd au devenit inteligente, telefoanele noastre nu ne mai servesc pentru convorbirea clasică: un sondaj recent arăta că un american mediu vorbește cam 12 minute pe lună.

În greaca veche metanoia/metanoeô conține într-adevăr noțiunea de schimbare de părere sau de opinie, în sensul re(-)cunoașterii greșelii făcute, de unde derivă și o schimbare de sentiment din autojustificare în autoînvinuire.

Cînd în viaţa lor se iveşte o fisură, tot mai mulţi europeni caută sprijin în credinţă. O boală gravă, tema morţii, o nenorocire, un eşec profe­sio­nal sau de cuplu, singurătatea, oricare dintre ele stîrnește nevoia de susţinere, de încurajare, de speranţă.

Am doi copii studenți și, chiar dacă n-aș avea, aș fi la fel de interesat de psihologia, opțiunile și stilul de viață specifice noii generații.

Degradarea substantivului po­că­in­ță și a verbului a se pocăi lip­sește limba română de cuvîntul prin care să numească schimbarea de paradigmă a cunoașterii.

Iacob, biruitor, vrea să-şi identifice adversarul care l-a îmbrăţişat. Nu primeşte numele Aceluia, ci un nou nume pentru sine: un nume de contemplativ, de „văzător de Dumnezeu“, călător pe calea infinită a Înţelepciunii divine, potrivit unor comentarii (Philon din Alexandria, Origen). De ce este aşa?

Pînă la trei sferturi din job-urile actuale se vor evapora în următorii douăzeci de ani și nu știm dacă ele vor fi înlocuite prin altele, într-un interval atît de scurt.

Iisus îl trimite în patria sa și la ai săi pentru a le spune cît bine i-a făcut lui Dumnezeu.

Una dintre cele mai importante promisiuni ale Evangheliei este libertatea: „Dacă veți rămîne întru cuvîntul Meu, cu adevărat sînteți ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.“ (Ioan 8, 30-32)

După mine, una dintre lecţiile esenţiale ale Bibliei constă în exigenţa discernămîntului. A unui discernămînt responsabil faţă de Universalul Viu.

Am fost martorul a trei pontificate: Ioan Paul al II-lea, Benedict al XVI-lea și Francisc. Trei personalități cum nu se poate mai diferite, care au păstorit Biserica catolică în vremuri dominate de schimbări cruciale. Lumea noastră s-a oglindit în ei (și în votul cardinalilor electori), așa cum învățătura lor s-a răsfrînt asupra vieților noastre, producînd efecte nu mereu conștientizate, dar greu de negat.

Istoricii și politologii nu au ajuns la un consens privitor la nașterea statului modern, care se leagă fie de ideea de suveranitate (Hobbes), fie de ideea de contract social, fie chiar de ideea de raport între individ și comunitate (liberalismul) sau, dimpotrivă, de ideea existenței autonome a corpului social, care prin realizarea propriului țel istoric servește eventual individul (socialismul).

Pe web găsești gratuit și conținut de mare calitate. Ce nu e plătit devine atunci „neprețuit“ în ambele sensuri: inestimabil sau, dimpotrivă, nul.

Ce pot avea în comun evenimentul cu moaşte din Voluntarii familiei Firea şi terorismul islamic? Nu caracterul criminal, desigur. Totuşi, ar fi cîte ceva.

Nici semnatarii Coaliţiei pentru Familie nu sînt „pupători de moaște din Evul Mediu“, nici oponenții lor nu sînt demoni dizolvanți, agenți ai unei apocalipse globaliste.

Celor trei mari trăsături de construcție a societății le corespund și trei trăsături antisociale sau de disoluție a societății.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a făcut pe 1 iunie 2017 o sesizare penală privind crimele comise în căminele-spital care adăposteau pînă în 1989 copii cu diferite forme de handicap.

Merită, cred, să ne amintim din cînd în cînd de acea vreme cînd filozofia şi credinţa erau atît de apropiate încît se concurau…

După cum bine știm, creștinismul s-a născut în Orientul Mijlociu, unde a înflorit aproape două milenii, coabitînd pașnic (sau nu) cu alte religii și civilizații.

Istoriografia europeană a rămas lung timp captiva diviziunilor geopolitice ale comunităților creștine, dintre care cea mai vizibilă este schisma dintre Apusul și Răsăritul creștin.

Drama vie a omului de ştiinţă este aceea a unei ultime opţiuni, căci, recunoscînd totuşi existenţa unui Creator şi prezenţa în materie a unei forţe sau a unei energii dificil de definit prin separatismul cartezian, fizicianul, la fel ca biologul, încă prinşi în angrenajele trecutului, sintetizează în loc să sincronizeze.

Simplitatea discursului şi accentul, decurs din experienţă, pe Dumnezeu ca iubire infinită vorbesc expresiv omului tîrziu modern.

E instructiv să treci printr-un filtru evanghelic textele autorilor „necreștini“, de la Seneca la Nietzsche sau Cioran. Nu atît pentru a-i încreștina forțat, ci pentru a măsura influența logosului creștin asupra autonomiei intelectuale manifestate împotriva sa.

De ce ne anunță Ioan Botezătorul întîi, apoi însuși Iisus că urmează să vină o „împărăție“, care este aproape sau deja între oameni?

Acum, publicul francez s-a obişnuit cu scorurile ridicate ale Frontului Naţional. Dificultăţile Uniunii Europene, neîncrederea în clasa politică, descumpănirea au produs o anestezie periculoasă. Ea îi face pe mulţi francezi şi europeni prea puţin sensibili la atacurile împotriva democraţiei liberale, la scandalul extremismelor.

Patriarhia Română a dedicat anul curent evocării Patriarhului Justinian Marina și a martirilor creștini din închisorile comuniste. Tocmai se împlinesc patru decenii de la moartea fostului patriarh „roșu“, așa încît asocierea lui cu martirii creștini din gulagul românesc poate părea nepotrivită, dacă nu chiar paradoxală.

Puterea spirituală indică renunțarea la puterea socială. În finalul marii predici de pe Munte din Evanghelia după Matei, Iisus avertizează asupra pericolului falșilor prooroci, care deturnează puterea spirituală.

Dacă este adevărat că (încă) nu ne unește suficient de mult cultura democratică, nu mai puțin adevărat este și faptul că nu ne unește suficient nici memoria trecutului totalitar.

Fumătorii trebuie convertiţi ori sînt expulzaţi – ca fumători – din locurile publice (deocamdată închise). Să stea afară pe ger şi pe caniculă, sub ochii acuzatori ai trecătorilor! În aeroporturi au la dispoziţie, în cel mai bun caz, mici cutii de sticlă, sînt „expuşi în vitrine“ unde aerul e supraîmbîcsit de viciul lor. Aşa le trebuie. Aşa e hotărît prin lege.

Terorismul ne schimbă, insidios, decorul, alterînd coeziunea axiologică a democrațiilor de care încă ne bucurăm. La Stockholm, Berlin, Londra, Nisa sau Bruxelles, atacurile teroriste paralizează (uneori zile în șir) activitatea economică normală.

Este sau nu Iisus Mesia? Răs­punsul lui Iisus este con­di­țio­nat. Da, este, dar a fi Mesia nu este ceea ce-și închipuie fariseii și cărturarii că ar trebui să fie. Astfel, El începe practic prin a desființa lectura politică a mesianismului. Dar atunci ce vrea Iisus de la contemporanii săi? Mesajul este de căutat în cu totul altă direcție decît ceea ce s-ar numi întemeierea unei religii. De unde clasica interpretare a lui Ernest Renan, conform căruia creștinismul ar fi creația lui Paul din Tars.

Pentru al treilea an consecutiv, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a participat în Polonia, la Kryzowa (germană: Kreisau) – loc cu rezonanțe speciale privind rezistența antinazistă, dar și pentru ulterioara reconciliere polono-germană de după căderea comunismului –, la cel de-al 15-lea Seminar European Est-Vest (29 martie – 1 aprilie) care reunește instituții angajate în cultivarea culturii memoriei la nivel local și continental deopotrivă.

„Astăzi a fost spînzurat pe lemn Cel ce a spînzurat pămîntul pe ape“ se intonează la denia (vecernia) din Joia Mare. Versul e de o princiară frumuseţe.

Mulți tineri trăiesc într-o cultură a indignării: ca să te afirmi și să-ți aperi demnitatea e nevoie să fii mereu vigilent, dar mai ales mereu revoltat de ceva. Ba chiar de tot ce te înconjoară! Cum altfel să participi la progresul societății? Trebuie să vezi pretutindeni, cu un ochi suspicios, răul social.

Paul Gherasim însă se declara conservator. Și aici începe dificultatea hermeneutică. Întîi se pune întrebarea ce ar fi vrut Paul Gherasim să conserve.

Condamnarea definitivă a fostului comandant al lagărului de muncă de la Periprava, Ioan Ficior, este încă un pas către recuperarea trăsăturilor unui stat de drept care își merită numele.

Iisus rîde fără încetare, desfătîndu-se de „şiretenia divină“, de inventivitatea cu care Dumnezeu dejoacă aceste capcane, de abilitatea cu care, mai mult, le preface în lecţii şi prilejuri de rectificare, de eliberare.

În fond, a scrie ceva profund pare cu neputință dacă ești fericit, sănătos, bogat și împlinit erotic sau profesional. Nu se poate stabili, desigur, o legitate care să asocieze creația și pătimirea, însă statistica joacă de partea unei asemenea reguli. Viciul, slăbiciunea, angoasa morții, solitudinea radicală, eșecul social, repudierea, exilul, pușcăria și declasarea par să constituie pînza de fond ideală a oricărei capodopere.

De la Vasile Lupu, pe care un patriarh ecumenic îl numește ca fiind „în locul și după chipul împăraților de demult“, la Constantin Brâncoveanu, istoria țărilor române e plină de „firi împărătești“.

Eram în troleibuz. Îmi rămăsese pe haină o insignă #rezist, primită la demonstraţie. În faţa mea, o femeie în negru, cu chipul de o cuvioasă seninătate, mă aţintea din cînd în cînd sever. M-a întrebat în sfîrşit de ce eu, om cu părul alb, protestez, „rătăcind“ aşa cum fac cei tineri.

Seneca îi scria prietenului Lucilius să primească senin nenorocirile vieții, de vreme ce nu le poate influența. Iată miezul doctrinei stoice.