Antinomiile istorice ale ortodoxiei

„Ortodoxia este Biserica lui Hristos pe pămînt. Biserica lui Hristos nu este o instituție; ea este o viață nouă cu Hristos și în Hristos, condusă de Duhul Sfînt“, formulează mistic și lapidar Serghei Bulgakov în deschiderea volumului său Ortodoxia, redactat în rusește în anii 1920 și publicat în traducere franceză (1932), română (1934) și engleză (1935). Termenul ortodoxie ajunge mai mult decît un atribut, un sinonim cu Biserica „una, sfîntă, sobornicească și apostolească“, dar nu în dimensiunea istorică și deci văzută a instituției, ci în cea mistică și lăuntrică. În acei ani, ai prigoanei împotriva Bisericii din Rusia, dar și ai etnofiletismului balcanic (spargerea unității canonice constantinopolitane în Biserici naționale) și ai desființării creștinismului anatolian (prin schimbul de populație greco-turc din 1922), instituția pămîntească, închegată istoric în jurul patriarhiilor orientale și protejată de Imperiul rus, se estompează, iar ortodoxia în sensul acesta bulgakovian, se pregătește să realizeze profeția lui Vladimir Soloviov din Povestire despre Antihrist în care doar starețul Ioan mai întruchipează ortodoxia. Coincidență onomastică cu rezonanțe profetice, în anii celui de-al doilea război mondial ajunge la București și este primit la mînăstirea Antim starețul Ioan „cel străin“ (Ivan Kulîghin), inspiratorul grupului de reflecție mistică „Rugul aprins“, comunitate de rugăciune și studiu care a făcut, în anii ’50-’60, obiectul unei acerbe prigoane din partea regimului comunist și, cu toate acestea, a reușit să difuzeze în elita intelectuală a Bisericii un ethos care s-a exprimat pînă astăzi ca marcă identitară.

Apologeții contemporani ai Bisericii ortodoxe, prinși în malaxorul revoluționar al secolului XX, scriind fie din drumul exilului spre Occident (Serghei Bulgakov, Georgij Florovski, Vladimir Lossky, Alexandr Schmeeman, Paul Evdokimov) sau, mai tragic, în drum spre Gulag (Pavel Florenski), fie din zona de penumbră socială produsă de prigoana politică în care au fost împinse Bisericile ortodoxe sub regimurile comuniste (Iustin Popovici, Dumitru Stăniloae), au identificat cîteva trăsături esențiale prin care ortodoxia, în pofida disoluției canonico-istorice, își exprimă unitatea și unicitatea pornind de la realitățile antice și medievale.

Dincolo de produsul dogmatic al secolelor sinodale și patristice, concentrat în anathematismele Sinodiconului Ortodoxiei, elementele de unitate ale ansamblului lumii ortodoxe s-au fixat în jurul unei viziuni mistagogice a liturghiei, formulate poetic și fixate canonic în secolele VII-XIV. La această normă liturgică au contribuit cu prisosință marile centre monastice ale Orientului și ale Bizanțului, promovînd astfel o spiritualitate născută în sînul acestor comunități mistice și îndreptată către lumea de dincolo.

Rolul monahismului în formarea unui ethos ortodox s-a afirmat și prin definirea esteticii ortodoxe. Monahii s-au ridicat în apărarea icoanei și i au precizat sensul teologic din vremea iconoclasmului pînă în ultimele secole ale Bizanțului. Icoana a devenit marca ortodoxiei însă nu numai în confruntarea cu cea mai serioasă dintre ereziile imperiale (iconoclasmul secolelor VIII-IX), ci și în aceea cu un aniconism care traversează toate epocile istorice pînă la avangardismul suprematist (Kazimir Malevitch), dar mai ales care caracterizează principalul competitor al creștinismului la răsărit și miazăzi, islamul.

Viziunea aceasta estetică nu era însă blocată stilistic, ci riguroasă teologic tocmai printr-o dinamică stilistică remarcabilă. Epocile de înflorire ale artei bizantine, a împăraților Macedoneni, a Comnenilor și a Paleologilor, apoi arta medievală balcanică, a Țărilor Române și a Rusiei, demonstrează la o privire atentă o creativitate extraodinară și o uluitoare capacitate de inovare în interiorul unei viziuni mistice coerente și consecvente. Dimpotrivă, abia intrarea în contact cu arta Renașterii, începînd din secolul al XVI-lea, în teritoriile grecești ocupate de Veneția, pînă la manifestarea tot mai tiranică în secolele XVII, XVIII și XIX în sud-estul Europei și în Rusia, a dus la un blocaj al sensului teologic al icoanei și deci la o sărăcire stilistică, confirmată de răspîndirea stereotipurilor iconografice și de apariția de caiete de meșteri și canoane iconografice de tipul Erminiei lui Dionisie din Furna.

Fenomenul occidental al secularizării a invadat popoarele ortodoxe ale sud-estului Europei, ridicînd imperativul sincronizării culturale la rang de dogmă națională. Lumea vie a religiozității premoderne a căzut victimă acestei schimbări de paradigmă culturală, iar ortodoxia a fost așezată cu pietate patrimonială în vitrinele schematice ale gîndirii antropologice occidentale.

Înțelegerea corectă însă a dimensiunii istorice a ortodoxiei oferă și cheia depășirii blocajului cultural pe care l-a creat șocul modernității. Mișcarea teologică neopatristică, renașterea duhului filocalic al monahismului, „rebizantinizarea“ artei bisericești și recuperarea resorturilor comunitare ale liturghiei demonstrează vitalitatea inepuizabilă a unei credințe ancorate în eshaton. Cel puțin aceasta este impresia pe care o lasă optimismul debordant al lui Serghei Bulgakov în cele mai negre decenii ale Bisericii ortodoxe: „Ortodoxia istorică trece actualmente printr-o criză. Dușmanii ei îi văd deja în aceasta moartea și distrugerea; dar noi, ortodocșii, trebuie să vedem începutul unei ere noi. Această criză este în legătură cu Biserica rusă, cu căderea imperiului ortodox; se poate asemăna în importanță cu căderea Bizanțului… În ochii celor ce nu cred, existența însăși a Bisericii ruse este amenințată. Dar în ochii celor ce cred, Biserica rusă este aleasă în întreaga creștinătate să poată, după ce va fi trecut proba focului, să se manifeste în duh, în adevăr și în libertate.“* Căderea imperiilor ortodoxe este o catastrofă și o oportunitate în același timp. Ortodoxia, legată atît de strîns în dimensiunea ei socială și politică de logica celor lumești, își căuta în acei ani, cu disperarea produsă de cea mai sîngeroasă persecuție din istoria omenirii, eliberarea de contingent.

Semnificativ, în acest sens, cea mai celebră și răspîndită realizare teologico-literară a spiritualității ortodoxe este compunerea, cu variante de la o limbă la alta și de la un autor la altul, a textului Filocaliei. Demarînd la sfîrșitul secolului al XVIII-lea în cele două limbi sacre, greacă și slavonă, urmate imediat de prima traducere într-o limbă vernaculară, româna, apoi continuînd cu noi traduceri și adaptări, în rusă de către Teofan Zăvorîtul în secolul XIX, în română din nou de către Dumitru Stăniloae în secolul XX, apoi în neogreacă, franceză și engleză, Filocalia cu adevărat sparge cadrele unui gîndiri instituționale sau de corp social, întrucît reprezintă o culegere de texte spirituale, ascetice și mistice, produse în medii monastice și anahoretice, care rămăseseră mai degrabă discrete sau chiar marginale față de tematica dogmatică a tradiției patristice, uzînd de o libertate extremă în conținut și formă. Corolarul Filocaliei, extinsă la douăsprezece volume în ediția Stăniloae, este un mic manual de spiritualitate practică, Pelerinul rus, care vine să încheie printre mujici și „săraci cu duhul“, pe drumurile prăfuite ale unui imperiu muribund, drumeția începută de doisprezece ucenici ai unui tîmplar din disprețuitul Nazaret al Galileeii („Din Nazaret poate fi ceva bun?“, se întreba Natanael, izraelitul în care nu este vicleșug, Ioan 1, 46-47).

Momentul zero al istoriei Ortodoxiei este întrebarea fundamentală a creştinismului de după învierea lui Iisus din Nazaret: care este sensul istoriei după întîlnirea palpabilă cu eshatonul în evenimentul Învierii? Iar referința numărul unu din bibliografie e corpusul Noului Testament. Discuţia a fost reluată periodic pornind de la citate evanghelice, întrucît singurul text cu autoritate absolută în creştinism este textul evanghelic. De aceea și cadrele socialului descrise în Evanghelii sînt paradigmatice pentru felul în care se pune problema tensiunii dintre eshaton şi curgerea timpului şi pentru posibilele soluţii ale acesteia propuse de istorie. Actualitatea permanentă și atemporală a Evangheliilor, trăită de către credincioși în cadrul liturghiei ca o contemporaneitate reală cu evenimentul narat, face ca tematica evanghelică să constituie vocabularul prin care s-a exprimat, epocă de epocă, așezarea în istorie a Bisericii. 

* S. Bulgakov, Ortodoxia, traducere de N. Grosu, retipărit de Paideia, București, 1994, p. 213. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.