Ultimul Wajda
Longeviv și fertil, Andrzej Wajda ne-a dăruit un film testamentar, realizat în 2016: Powidaki (tradus în engleză After Image), care a rulat discret și la noi, prin cîteva cinematografe de nișă. L-am văzut la MȚR, cu 25 de oameni în sală. Nu voi insista pe înzestrările de cineast ale lui Wajda, ilustrate printr-o întreagă operă de acum confortabil situată alături de creațiile unor Tarkovski, Bertolucci, Zeffirelli, Bergman sau Alain Resnais. Un regizor stăpîn pe arta sa, european și 100% polonez, capabil să opereze în registrul simbolic fără să cadă în predică și să sondeze psihologia personajelor sale fără trucuri de psihanaliză ieftină. Un umanist pe fundal creștin, apărător al libertății expresive și filozof al imaginii. Mă voi concentra mai curînd pe alegerea lui finală: biografia unui mare pictor și teoretician avangardist strivit de regimul comunist.
E vorba despre Wladyslaw Strzeminski (1893-1952), născut la Minsk, afirmat la Vilnius, instalat la Varșovia și conectat, prin profesorul său Malevitch, la mișcarea europeană de avangardă, altfel spus la acea generație de după Primul Război Mondial, care a fantasmat în termenii constructivismului (și sub umbrela a numeroase manifeste estetice radicale) pe seama unei lumi noi, distruse de propria ei întrupare (nazismul și comunismul). Artiști admirabili, originali, nebuni după viață, profeți juvenili și anxioși ai unei mutații istorice pe care au sperat să o modeleze vizionar, dar care a sfîrșit prin a-i distruge, fie prin droguri și alcool, fie în fălcile de fier ale revoluției bolșevice sau prin lagărele naziste. Dacă secțiunea occidentală a mișcării de avangardă s-a mai putut salva – prin secta centrifugală a suprarealismului sau prin mutarea în America –, partea ei est-europeană a fost rapid măturată în gulaguri și îngropată sub dogmatismul realismului socialist, așa cum s-a întîmplat și cu eroul lui Wajda. Un om și jumătate, dar și o jumătate de om fizic: luptase în Primul Război Mondial în armata țaristă, pierzîndu-și o mînă și un picior după explozia unei mine. Strzeminski (admirabil jucat de către Boguslaw Linda) e surprins de bolșevizarea Poloniei în calitate de profesor la Universitatea din Lodz. Și pentru că Polonia a fost – dincolo de desființările sale periodice – o mare vatră de cultură și aristocrație, cu o clasă de mijloc solidă și o cultură patriotică a libertății (sprijinită pe catolicism), povestea degradării sociale la care este expus artistul nu seamănă cu barbaria comunizării României: poate tocmai natura ei perversă, mai „soft“, face lașitatea celor care participă la marginalizarea lui Strzeminski cu atît mai odioasă. El nu e, cum se întîmpla cu securiștii români, umflat noaptea, judecat sumar-parodic și încarcerat în zeghe, cu supe de linte și interogatorii bestiale, ci supus ordaliilor excluderii sistematice, de față cu oameni jenați să devină complicii acestei porcării: o funcționară care-i comunică decizia de concediere îl întreabă, puțin snob, dacă într-adevăr l-a cunoscut pe Marc Chagall…
Aruncat de colo-colo, în slujbe derizorii și absurd-umilitoare, artistul, netratat de tuberculoză și obligat să facă foamea (pe lîngă suferința provocată de moartea fostei soții și aliate întru avangardă), își dă duhul într-un spital sordid, pe care fiica sa îl vizitează după ce trupul tatălui fusese evacuat: ea se reculege lîngă un pat metalic, pe care zace zbîrcit un cearceaf mizerabil, care aduce a giulgiu christic. În tot filmul, dușmanul de clasă face stînga-împrejur pe cîrjele sale de lemn, pentru a închide ușile compromisului: i se propune „totul“, în schimbul acceptării regimului comunist (și a imperativelor estetice staliniste), fiind întrebat ce oferă în schimb: „nimic“, răspunde pictorul… Powidaki transmite parabolic un mesaj mereu valabil: omul e liber, artistul e zero dacă nu își rămîne fidel, demnitatea înfrînge mizeria oportunismului, valoarea supraviețuiește vicisitudinilor istorice. Wajda se poate lipsi de o reverență postumă: el merită să fie iubit și revizitat, cu sentimentul fraternității.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
