Un reacționar impenitent
Am recitit pasaje din Pe culmile disperării, manifestul existențialist al generației lui Cioran. Întregul Cioran de maturitate se găsește în sămînța ușor teribilistă a acestui text exasperat de provincialismul „valah“, de complacerea unei mici culturi periferice în mediocritatea unor convenții „modernizatoare“. Cînd Cioran se instalează la Paris, în „capitala secolului XIX“, el a-doptă, odată cu franceza, postura unui profet al declinului occidental: o instanță oraculară, din verdictele căreia se poate refonda nihilismul (interpretat nu atît sub semnul negației, cît al trezviei inconoclaste). Cioran se așază în descendența lui Nietzsche, practicînd o filozofie a dezvrăjirii, angoasei și autenticității ofensatoare. Se distanțează de vulgaritatea optimismului, refuză utopia, războindu-se deopotrivă cu platonismul, raționalismul și spiritul „revoluției“. El este un nou Joseph de Maistre, un anti-paulin obsedat de mistica feminină a Barocului spaniol, de alcătuirea sofisticat opresivă a unui catolicism îmbătrînit în subtilități inutile, fascinat de muzica divină a protestantului Bach, reinven-tînd lupta nocturnă dintre Iacob și înger. Eticheta curentă – „cel mai de seamă stilist al limbii franceze în secolul 20“ – riscă să acopere sub un omagiu steril tocmai vibrația unei despuieri necruțătoare. Filozoful chiar suferă de insomnie, de luciditatea unui căutător apofatic, separat de lume asemenea unui monah, disprețuind laolaltă marketingul propriei persoane, banii și politica.
O întrebare legitimă țintește impactul lui Cioran asupra culturii sale de baștină. În mod curios, deși a fost tradus integral după 1989, influența ideilor sale asupra scriitorilor români „lăsați în urmă“, pe malurile Dîmboviței (sau chiar în legendara lui Transilvanie, în care exalta singurul paradis terestru vreodată accesibil), s-a dovedit minimală, meschin epigonică. Da, Cioran s-a integrat într-un mare filon al gnosticismului occidental, fără să contribuie la emanciparea culturii românești de sub tutela unui virtuos maiorescianism academic, de registru minor. Nu a reușit să coboare de pe culmile disperării induse de spectacolul unei culturi din care a dorit să evadeze, după ce își permisese luxul ridicol al unor juvenile înflăcărări legionare. Dar tocmai constanta lui disperare de misionar al dubiului radical l-a ținut în priza originii. La Paris, în faimoasa lui mansardă, a rămas la fel de reacționar ca și țara lui: o țară a conservatorismului anistoric, a complexelor atavice și a bășcăliei metafizice drapate în costum neobizantin. Chiar dacă nu a impulsionat nemijlocit gîndirea românească, el a continuat să o reprezinte, pe o spirală mai înaltă. Gînditorul exilat a denunțat, dacă vreți, fadoarea mimetică și superficialitatea vîrstei maioresciene a „formelor fără fond“. Prin fiecare frază cioraniană, România e trezită, de la Paris, din iluzia visărilor sale arcadice, apolinice, pretins geometrice. Doar cadrul referențial se schimbă: Cioran depășește claviatura „gîndiristă“ și gesticulația histrionică a unui Nae Ionescu, reconectîndu-se la adevăratele surse ale luciferismului antimodern. Pesimismul lui Cioran trădează un cod genetic slavo-bizantin, un substrat bogomilic, legat de refuzul căderii în timp, inspirat de oroarea față de „instituții“ (începînd cu acelea creștine), purtat pe aripile sumbre ale păcatului dostoievskian. Îmi place să detectez în fragmentarismul gîndirii sale dramatizarea conflictului dintre teologie – ca sistematizare paradoxală a Revelației – și întunericul supraluminos al experienței mistice. Mi-e greu să nu-i dau dreptate, amintindu-mi că Marx (și tot ce a urmat) reprezintă un avatar sinistru al hegelianismului, cu ale cărui catedrale conceptuale se răfuise și danezul Johannes Climacus. Opera lui Cioran reprezintă, aș spune, o glosă spasmodică (și totuși pe deplin elegantă) la marile titluri kierkegaardiene: conceptul de angoasă, frică și cutremur, boala de moarte, fărîme filozofice, stadii pe drumul vieții, sau-sau…
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
