DIN POLUL PLUS

Există şi oameni care se retrag deliberat din agitaţia curentă pentru a se dedica „singurătăţii bune“.

A fi moderat, pe baza convingerii că extremismul compromite orice „cauză“, nu mai este izvorul bunului-simț, ci „dovada“ că nu ai opinii ferme, că o „scalzi“ lamentabil și te pretezi la dubioase ambiguități.

Toate aceste imperii au fost măturate după Primul Război Mondial: Reich-ul german, Rusia narodnicistă, Imperiul Habsburgic, Imperiul Otoman turcizat.

Recent, spre final de ianuarie, a avut loc o nouă licitație cu obiecte care au aparținut sau au fost folosite de Nicolae și Elena Ceaușescu. Nu este prima dată cînd mă întreb, inclusiv pe căi administrative, cum s-a ajuns aici. Cum sînt, în fapt, valorificate de privați asemenea obiecte.

Sîmbătă, 24 februarie (cînd acest text era deja predat), a început festivalul de conferinţe Humanitas „Despre lumea în care trăim“. Una e cea a lui Victor Ieronim Stoichiţă – „Călătorie în iconosferă“, urmată de un dialog cu Andrei Pleşu.

Revedeți definiția cuvîntului aferim: „bravo!“, „perfect!“ și „halal“ sau „Doamne ferește!“ N-am reușit să ne decidem…

Relația dintre ideea națională și globalizare este constitutivă modernității, dacă luăm în considerare faptul că statele naționale ale secolului al XIX lea au apărut ca o reacție împotriva unor forme de putere globală anterioare, pe care le numim îndeobște imperii multinaționale

Apelul la transparență este binevenit: ce primești, de la cine și pe ce cheltuiești.

Cum să-i mulţumeşti lui Dumnzeu pentru toate, cînd violenţa, mizeria, răul prosperă în jur şi-ţi sînt cunoscute? E cuvenit? E realist? E posibil? E ceea ce se întreabă părintele Antoine Bloom, unul dintre cei mai vii gînditori ortodocşi din Occident

Noile tehnologii ne permit (și deci ne invită) să reinventăm trecutul, prin reconstituiri tridimensionale. Puteți găsi pe Internet filme cu asemenea exerciții oarecum abstracte, ca niște planșe de arhitectură, și totuși extrem de sugestive: savanții au început să refacă pînă și sonorul vieții cotidiene din Parisul medieval sau de la Pompei

Falsa modernizare a învățămîntului public a continuat prin introducerea haotică de gadget-uri educaționale, de la manuale „ajutătoare“ la laptop-uri, tablete, iPad-uri, proiecții PowerPoint sau filmulețe educative. Last but not least, cursuri de karaoke în ciclul primar!

Mai devreme sau mai tîrziu, toți ne confruntăm cu aceeași problemă: ce facem cu pacienții, rude sau prieteni, aflați în stadiul terminal? Încotro? De cele mai multe ori, familia este depășită de situație.

Dacă eutanasia devine o posibilitate acceptată de conştiinţa publică, nu-şi toceşte oare moartea tăişul transcendent? Nu e pusă ea sub tutela individului? La măsura lui?

E curios: suportăm toate atrocitățile în filme de maximă violență, sau în genul horror, bine știind că ele sînt evident ficționale.

Mai de fiecare dată în anii de după 1989, la moartea unui purtător al unui nume istoric în deplină senectute s-a pronunțat formula „ultimul boier“.

Zilele acestea se împlinesc șapte ani de la plecarea lui dintre noi. Motiv să ne uităm, de la distanța pe care timpul o oferă, la anvergura celui supranumit „leul Ardealului“, admirat și contestat deopotrivă.

E „lupta“ pentru Ierusalim de natură religioasă? Oamenii au, se pare, alt proiect decît Dumnezeu. Istoria amenajează cetatea cu prea puţină atenţie faţă de modelul ei ceresc.

Ne furăm singuri căciula (specialitate proverbial românească). Pentru că impostura, tot mai extinsă în viața socio-profesională din țara noastră, nu e o sursă de echitate și nici de diversitate, cît una de monotonie a dezastrului.

Deschiderea dosarelor de urmărire ale unor figuri duhovnicești din perioada comunistă aduce la lumină realitatea dură a unui clivaj în Biserică între politica de acomodare cu noua putere din România și opțiunea pentru rezistență.

Revenind la scrisoarea ta, dragă Ruxandra, nu știu ce te face să mă bănuiești de tentative de justificare a nedreptății.

Christos îşi potriveştevenirea după ritmul timpului nostru comun. Îşi revelează semnificaţia în vocabularul simbolic al cronologiei mundane. Dar, totodată, venirea Lui face o ruptură în pînza timpului plan.

Am ajuns să urîm omul euro-american, să idealizăm alteritatea, să ne demolăm propria memorie prin exotisme sincretice, de substituție.

Un copil, care a asistat la ceremonia de înmormîntare a Regelui Mihai, a comentat-o astfel, la îndemnul unui reporter: „Oamenii spun că regele a plecat pe ultimul drum, dar eu cred că a luat-o pe alt drum.“ Profeție involuntară? Dar dacă acest alt drum este tocmai ceea ce depășește trista iterație finală și deschide națiunii un parcurs redemptiv?

Biserica „Sfinții Mucenici Brâncoveni și Sfinții Ioani“ de la Alba Iulia (Cartier Nou II/Micești) ilustrează acele cazuri, rare, de aliniere aproape perfectă a astrelor: paroh luminat, ierarh încrezător, ctitor răbdător și artiști inspirați.

Ce are a face martirajul cu terorismul? Ei bine, pentru cîţiva artişti danezi, ele au de-a face, ba chiar foarte strîns. Şi nu fiindcă s-ar afla în antagonism, primul − postură a victimei, al doilea − postură a ucigaşului.

Cred că putem găsi arhetipul sihăstriei spirituale sau filozofice în pericopa evanghelică despre schimbarea la față a lui Iisus Hristos (lat. transfiguratio Christi) pe Tabor: „Și după șase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru și pe Iacov și pe Ioan, fratele lui, și i-a dus într-un munte înalt, de o parte.

Regele Mihai a domnit pînă la moarte. Cinstea pe care i-o arată astăzi poporul român la înmormîntare este încununarea acestei domnii.

Tocmai fiindcă sosește ceasul aniversar al centenarului, consider că bisericile românești, cea ortodoxă și cea greco-catolică, ar trebui să-şi asume un dialog sororal.

Cagula punk, asociată cu Pussy Riot, şi vălul de tip burqa trimit la extremismul ideologic. Una la extremismul „progresist“, celălalt la extremismul religios-identitar.

A supraviețuit în Imperiul Otoman, în casa mai multor stăpîni, pînă cînd – într-un tîrziu – a reușit să evadeze, prin insula Chios.

Scena războiului din vremea de pe urmă, care coalizează neamurile „cît nisipul mării“, semnifică formarea unor comunități coagulate pe modelul contractului cu divinitatea poliadă, dar de data aceasta bazate pe fanatisme ideologice.

În 2016 a fost inaugurată la Copenhaga o moschee pentru femei, moscheea Mariam.

Unde ne aflăm acum? După colapsul comunismului și încheierea Războiului Rece, am trăit decenii de triumf al liberalismului politic și economic.

Ruralitatea, servilitatea și grosolănia pe care o desemnează astăzi, conform tuturor dicționarelor românești, cuvîntul țăran nu este sensul lui primar1.

De la deciziile de marketing ale unor firme private la cele ale unor autorități locale sau, la vîrf, ale unor garanți strîmbi ai laicității înțeleasă în termeni antireligioși și de la politicile de gen la decizii arbitrare ale Justiției – iată tot atîtea dovezi ale faptului că civilizația creștină este contestată radical.

O simt de cîte ori mă aflu într-un mare muzeu. Poţi privi, desigur, pe deasupra, panoramic, înşiruirea pieselor de artă. Dar e foarte plicticos.

O mare parte din umanitate nu e încă beneficiara revoluției informatice, numai că devine ipso facto irelevantă, printr-un soi de cezură economică, intelectuală, politică. Mai grav decît atît mi se pare faptul că religiile organizate (începînd cu creștinismul, căruia îi aparținem spiritual și cultural) continuă să ignore teologic – sau să rămînă în ariergarda – noului decor istoric global.

În 1953, Alexandr Schmemann, recent instalat în Statele Unite ale Americii ca profesor la Seminarul teologic „Sf. Vladimir“ din New York, își încheia un articol programatic despre teocrația bizantină cu următoarea frază: „Imperiul bizantin a murit. Sfînta Rusie a murit. Naționalismul a devenit cu totul păgîn și materialist; este ca un nou idol care cere sacrificiu și slujire. Și totuși creștinii continuă să susțină acest idol cu rasismul lor religios și prin izolarea lor psihologică în trupuri n

Nu, nu e vorba despre o lume de unduiri duioase, de fantomatice figuri a căror dulceaţă e exanguă. Literatura pe care o parcurge cartea lui Bogdan Tătaru-Cazaban priveşte lumea, plină de densitate, de energii, a inteligenţelor contemplative. Cercetător la Institutul de Istorie a Religiilor, cu formaţie în filozofie şi teologie, autorul a făcut din teza lui de doctorat şi din cîteva studii asociate o carte plină de nerv spiritual, de rafinament speculativ, de ştiinţă solidă şi atrăgătoare.

Am convingerea că, după 30 de ani de occidentalizare galopantă, am atins plafonul de sticlă. Am obosit, ca societate (cu toate generațiile ei contemporane), și ne tragem sufletul, într-o stagnare trăită ca recul. Conflictul dintre anticomuniști și nostalgicii vechiului regim s-a consumat în termenii nevoii de memorie, dreptate și adevăr.

Jocul de cuvinte din titlu este mai mult decît o captatio, prin care invit cititorul să conștientizeze că cele două creștinisme istorice și-au rezervat ca marcă identitară atribute care se aplică în mod natural fiecăruia; este încercarea de a surprinde în ce contexte și prin ce mijloace și-a afirmat tradiția răsăriteană a creștinismului caracterul universal (catolic înseamnînd pe grecește universal).

Ortodoxia nu mai este, la început de secol XXI, Biserica de Răsărit decît metaforic, dimensiunea orientală propriu-zisă fiind acum de natură preponderent spirituală, nu un dat geografic. În recentele conflicte, creștinii au fost primii goniți din Orient, dacă nu uciși.

Protestatarii clujeni par să fi înţeles pe dos şi mesajul, şi codul spectacolului. Aspiraţia la pace le-a stîrnit atitudini războinice. Evocarea universalităţii le-a iritat naţionalismul.

Am citit Sapiens, de Yuval Noah Harari (tradusă la Polirom) și, pentru că mi-a plăcut, am parcurs cu egal interes Homo deus (aflată probabil în curs de traducere).

Alături de arhiprezbiterul Ser­ghei Bulgakov, despre care am vorbit în articolul anterior, în întemeierea unei conștiințe rusești în exil a stat de la început și profesorul de istorie bisericească Anton Vladimirovici Kartașev.

Inclusiv textele evanghelice pun în evidență că o libertate neînțeleasă ajunge opusul ei.

Revelaţia creştină poartă antinomia în miezul ei. Îndeamnă la o reflecţie de neabandonat asupra paradoxului ei constitutiv. Întruparea e paradox în coborîre: infinitul divin se sălăşluieşte în finitul uman. Moartea-învierea-înălţarea e paradox în ascensiune: umanul e reinserat în intimitatea infinitului divin. Christos pune şi se pune pe Sine ca un intens paradox.

Nu-mi plac întrebările maximaliste: „care e cartea dvs. preferată?“ Sau: „ce întîmplare v-a influențat cel mai mult viața?“

Înainte de 1917 critic al regimului țarist în formula, pe care o socotea bastardă, a reformei petrine și deci a subordonării Bisericii față de stat, S. Bulgakov ajunge să conceapă caracterul cataclismic al dispariției Imperiului Rus pentru viziunea ortodoxă asupra lumii.

Tema centrală din 2017: tînărul în căutarea libertății.