Rusia din vis: Anton Kartașev

Alături de arhiprezbiterul Ser­ghei Bulgakov, despre care am vorbit în articolul anterior, în întemeierea unei conștiințe rusești în exil a stat de la început și profesorul de istorie bisericească Anton Vladimirovici Kartașev. Punctul de maximă vizibilitate în această întemeiere comună îl reprezintă deschiderea primului ciclu universitar al Institutului de Teologie Ortodoxă „Sfîntul Serghie“ de la Paris, în 1925. Echipa de aur cu care debuta Institutul, pe care mitropolitul Evloghie și-l dorise inițial ca un seminar teologic pentru necesitățile pastorale ale unei eparhii de diasporă care se umpluse de refugiați, mai număra printre profesori pe arhiprezbiterul Gheorghii Florovski, arhimandritul Kiprian Kern, arhiprezbiterul Vasilii Zenkovski, istoricul Gheorghii Fedotov, filosoful Boris Vîșeslavțev.

Înfrîngerea definitivă în războiul civil care a urmat Revoluției ruse a tuturor alternativelor la regimul sovietic, dintre care cele mai serioase erau cele care întrevăzuseră un viitor democratic Rusiei și pe care istorigrafia i-a identificat drept a treia cale între țarism și bolșevism, a deschis calea formulării unui destin rusesc în exil. Pe de o parte, numărul mare de refugiați din calea tăvălugului revoluționar, iar pe de altă parte, calitatea profesională și intelectuală a acestora au determinat apariția unor instituții de prestigiu în diferite spații ale Europei rămase ferite de agitația revoluționară. Inițial a existat o preferință față de spațiile slavo-ortodoxe, cum erau Bulgaria și Serbia (în cadrul regatului Iugoslaviei), și vest-slave (Cehoslovacia, spre exemplu Universitatea rusească din Praga), dar curînd exilul rus s-a îndreptat către orașele în care aveau șanse să influențeze jocul politic internațional în favoarea Rusiei lor. Această Rusie a exilului reunea sub drapelul antibolșevsimului un spectru foarte larg de opțiuni politice, de la absolutismul țarist pînă la socialism. Perioada interbelică a stat sub semnul șocului, al perplexității în fața incredibilei explozii de violență politico-socială, dar și în orizontul speranței unei răsturnări de situație, a unei diminuări a naturii violente și a unei normalizări a regimului de la Moscova, care să permită gîndirea unei Rusii comune. Impasul în care se aflau intelectualii ruși din exil era acela că se vedeau salvați individual într-un univers, Occidentul, pe care îl percepuseră cel puțin ca pe un concurent al Rusiei, dacă nu chiar o putere antagonică. Putea să vină salvarea „Rusiei“ din Occident? Putea să vină această salvare din partea atît de anticlericalei Republici franceze sau din partea Germaniei înfrînte, dar apoi transformate într-o hidoșenie revoluționară tot atît de respingătoare ca aceea a lui Stalin? În ceea ce privește fraternitatea slavilor occidentali sau meridionali, ea era fie labilă și circumstanțială (cazul trădării legiunii auxiliare cehoslovace în războiul civil rus), fie insignifiantă politic și militar (Bulgaria și Iugoslavia). La nivel ideologic, între Rusia slavofilă sau pur și simplu națională și Rusia occidentalofilă și dornică de modernizare se deschidea perspectiva unei confruntări schizofrene, care traversa mintea gînditorilor ruși. Este posibil să te bucuri de înfrîngerea sau chiar distrugerea Rusiei fiindcă a încăput pe mîna bolșevicilor? Și totuși, rațional nu aveau cum să nu realizeze că, fără o înfrîngere a bolșevicilor, militară sau prin colaps economic, și mai tîrziu a lui Stalin în confruntarea cu Germania sau cu Occidentul regrupat în jurul Americii, nu poate fi gîndită o renaștere a Rusiei. În aceste condiții, crearea Institutului „Sfîntul Serghie“ la Paris, cu pleiada de intelectuali pe care Lenin îi alungase din Rusia bolșevică, în formula unui exarhat rusesc sub omoforul patriarhului ecumenic, a însemnat coagularea unui nucleu identitar – teologic, filosofic și politic – care a produs o istorie a gîndirii rusești și, prin iradiere asupra națiunilor balcanice, o retrezire intelectuală a conștiinței ortodoxe.

Ceea ce-l distinge între marile figuri ale exilului rus pe Anton Kartașev este, pe lîngă cariera universitară, funcția pe care a deținut-o în timpul Revoluției ruse, aceea de ultim titular al demnității de Oberprokurator (Procuror suprem) al Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. Această poziție guvernamentală prin care Imperiul Rus își exercita controlul asupra Bisericii fusese înființată ca urmare a reformei religioase introduse de țarul Petru I prin care se desființase Patriarhia Moscovei. Făcînd parte din Partidul Constituțional-Democrat (denumit al cadeților), Anton Kartașev prelua această funcție cu un ambițios proiect de eliberare a Bisericii ortodoxe în Rusia, declanșînd convocarea marelui sinod al Bisericii ruse, care urma să scoată Biserica din cușca de aur a Imperiului, considerată a fi cauza declinului Bisericii în secolul al XIX lea și la începutul secolului XX. Figura tutelară a demnității de Oberprokurator fusese politicianul ultraconservator Konstantin Pobedonosțev, denunțat ca artizan al degradării stării morale a clerului ortodox. Rezultatul verii revoluționare 1917 a fost reînființarea Patriarhiei Moscovei, desființarea poziției de Oberprokurator și înlocuirea acesteia cu un minister al Religiei. Anton Kartașev, care își trăise jumătate de viață prin proiecte reformatoare în cadrul Imperiului țarist (spre exemplu, studiul „Reformă, reformare și împlinirea Bisericii“ din 1916), îl întîlnește în acest context pe mai vîrstincul său coleg de aspirații revoluționare, profesorul de economie marxistă Serghei Bulgakov. Întrucît făcuse parte din guvernele burgheze Lvov și Kerenski, Kartașev, inițial arestat cu tot guvernul provizoriu, s-a văzut obligat să-și scape viața părăsind Rusia, prin Finlanda, în 1919. În bagajele acestor intelectuali s-au împachetat și visele lor de reformă religioasă, între care și fondarea Frației Sfîntei Sofia – Înțelepciunea lui Dumnezeu, care îl avea ca principal inspirator pe S. Bulgakov, dar ca autor al statutului pe Kartașev și ca obiectiv să reunească acei intelectuali ortodocși care caută „adîncime și împlinire în viața lor bisericească și în efortul lor către o bună înțelegere, descoperire și realizare a principiilor și promisiunilor Bisericii lui Hristos“.

Evocînd arestarea miniștrilor guvernului provizoriu, iată cum îl caracteriza pe Kartașev Ariadna Tyrkova-Williams, membră a cadeților, în volumul său From Liberty To Brest-Litovsk. The First Year Of The Russian Revolution: „Fostul ministru al Cultelor, A.V. Kartașev, un filozof inspirat, care avea sfințenia pasionată a unui creștin din primele veacuri, a fost închis de către soldatul Pavlov pentru cîteva zile într-o celulă umedă, fără lumină, fără pat, lipsindu-l de hrană pînă la o infimă bucată de pîine. Politicienii arestați erau expuși unor tratamente degradante și batjocurii, din spatele cărora se ivea perspectiva unei morți sîngeroase“ (p. 362).

Această scurtă schiță de portret intelectual dă o semnificație particulară uneia dintre cele mai interesante lecturi a conceptului de „simfonie bizantină“. În volumul său Vossozdanie Sviatoj Rusi (Restaurarea Sfintei Rusii), publicat în 1956 la Paris, integrînd însă texte scrise în anii 1930^*, Anton Kartașev definește simfonia drept cooperare a puterii dumnezeiești și a puterii crăiești (kesarievo), în care nici una dintre componente nu-și pierde autonomia și nu încalecă domeniul propriu al celeilalte. Această raportare fără amestec și fără depășire a propriei funcții, dar totuși într-o strînsă colaborare, este interpretată ca aplicare a definiției hristologice a Conciliului ecumenic de la Calcedon privitoare la compunerea persoanei divino-umane a Mîntuitorului, în cadrul căreia natura divină și natura umană coexistă „neamestecate și nedespărțite“. Fiind două daruri, provenind din aceeași putere divină (referință la formularea din Novella VI a împăratului Iustinian), cele două trebuie să colaboreze simfonic. Limbajul organismului divino-uman este determinant în cuprinderea misterului organismului politico-religios, iar consecința lui este că există o ierarhie naturală în cadrul acestui organism, care atribuie sufletului un rol superior trupului (referință de data aceasta la un text juridic bizantin posterior cu trei secole și jumătate celui dintîi, Epanagoga inițiată de împăratul Vasile Macedoneanul ale cărei prime capitole fuseseră redactate de patriarhul Fotie). De aici ar decurge o superioritate a Bisericii asupra statului, fără a implica însă a o tutelare. Meditațiilor teologico-istorice ale lui Kartașev din Restaurarea Sfintei Rusii sînt aparent extrase din experiența istorică, dar sînt de fapt o proiecție desfășurată în mintea foarte bătrînului. de-acum, fost ministru revoluționar al Cultelor. Dincolo însă de visul Sfintei Rusii, care se regăsește la mai mulți autori ai exilului rus, această formulare a ideii de „simfonie“, ca expresie a dogmei hristologice de la Calcedon, fixează o lectură „ortodoxă“ a realităților bizantine, ba chiar mai mult, configurează un Bizanț modelat după visul Sfintei Rusii, pe care următoarele două generații de istorici ai Bisericii ortodoxe s-au străduit să-l confrunte cu o analiză mai aprofundată a surselor și să-l rectifice în consecință. 

* Capitolul V al volumului intitulat Raporturile reciproce ale Bisericii cu Statul a apărut anterior și în volumul Kirche, Staat und Mensch. Russisch-orthodoxe Studien, Genf, 1937, pp. 78-103.