Catolicismul Ortodoxiei

Jocul de cuvinte din titlu este mai mult decît o captatio, prin care invit cititorul să conștientizeze că cele două creștinisme istorice și-au rezervat ca marcă identitară atribute care se aplică în mod natural fiecăruia; este încercarea de a surprinde în ce contexte și prin ce mijloace și-a afirmat tradiția răsăriteană a creștinismului caracterul universal (catolic înseamnînd pe grecește universal). Încă din secolul al V-lea creștinismul imperial constantinopolitan s-a confruntat cu pericolul rupturilor și al conflictelor, pe care, cu un cuvînt de azi, le-am putea numi ideologice, din cauza ne­în­țelegerilor de natură doctrinară dintre diverse grupări creștine, de cele mai multe ori determinate geografic (nestorianismul e antiohian, mo­no­fizismul e alexandrin, iar polul opoziției la soluțiile imperiale s-a fixat la Roma). Curtea imperială, de-a lungul secolelor V-VII, a încercat să dezamorseze aceste conflicte și să determine producerea unei doc­trine consensuale. Istoria dogmelor creștine și deci a creației lor ține de acest obiectiv: un imperiu, un creștinism, o doctrină. Atunci cînd un împărat reunește peste 300 de episcopi într un sinod este evident că nu vrea să obțină două sau mai multe grupări creștine, ci să reunească cel puțin în jurul celui mai mic numitor comun o serie de grupări care inițial se declarau antagonice. Cea mai ingrată întreprindere este tocmai de a formula acest numitor comun. Și totuși doctrina calcedoniană (definiția întîlnirii naturii umane și naturii divine în persoana lui Iisus Hristos) a apărut ca formulă de echilibru între nestorianism și monofizism sau chiar ca o formulă de compromis între varianta radicală a interpretării lui Chiril din Alexandria și lectura făcută de papa Leon I textelor grecești ale acestuia.

Operațiunea de producere a consensului necesită un cen­tru și o voință posedînd un mecanism de realizare a unor o­biec­tive fie și de ordin doctrinal (ad­mi­nis­trație și au­to­ri­tate po­li­tică). Deși toate sinoadele reunite sub au­toritate imperială s-au încheiat cu proclamarea în sinod a or­todoxiei re­zul­tatelor sinodului, con­sfin­țită de împărat, numai unele dintre ele și-au păstrat acest statut de producător de doctrină ortodoxă de-a lungul timpului, dintre care cele mai notorii sînt cele șapte sinoade e­cu­menice cunoscute după numele ora­șului și anul în care s-au ținut (Niceea I, 325, Con­stan­tinopol I, 381, Efes, 431, Calcedon, 451, Constantinopol II, 553, Constantinopol III, 681, Ni­ceea II, 787). Dintre cele care au fost respinse ulterior și ale căror re­zul­tate au fost condamnate merită reținute sinodul de la Efes din 449 (sinod monofizit denumit „tîlhăresc“ de papa Leon I) și cel de la Hiereia din 754 (iconoclast), care din punct de vedere formal aveau structura unui sinod ecumenic și au produs o doctrină care a fost acceptată la centru pentru o vreme.

Toate aceste sinoade au însă în comun voința de a produce o doctrină universal valabilă, deci asumată de majoritatea comunităților creștine și, în cadrul Imperiului Roman, garantată de autoritatea politică. Catolicismul credinței este garantul ortodoxiei ei. Adică, pe lîngă voturile succesive din timpul ședințelor unui sinod, pînă la degajarea unei majorități puternice sau chiar a unanimității, acceptarea cît mai largă a unei doctrine este un indiciu al adevărului ei. Discuția în jurul caracterului ecumenic și prin urmare obligatoriu al așa-numitului sinod quinisext (nume derivînd din interpretarea că s-au ținut reuniuni sinodale completînd sinoadele cinci și șase), reunit în salonul imperial cu cupolă (in trullo) în 691, arată că receptarea unui sinod este mai importantă decît convocarea și desfășurarea sa. Astfel, Ortodoxia nu poate fi un refugiu identitar pentru un grup închis și mai ales nu poate fi etnicizată. Lucrurile par evidente atîta timp cît există un imperiu real în spatele Bisericii. Imperiul se concepe universal, multietnic sau mai degrabă non-etnic, de aceea pare să caute cel mai mic numitor comun pentru a ralia cît mai multă lume la cauza sa.

În același timp însă nu putem reduce producerea Ortodoxiei la obiective politice imperiale. De alt­fel, com­­­por­ta­men­tul curții im­periale con­­­stan­ti­no­po­li­ta­ne nu a fost în mod con­stant dictat de o ra­țio­­­na­li­­tate universală pură. Unele din­tre de­rivele „eretice“ ale puterii im­pe­ria­le probabil au fost dictate de pre­fe­­rințele religioase ale grupului etnic sau regional ajuns temporar la putere. Cel mai evident este acest aspect în cazul iconoclasmului. El se deosebește de celelalte erezii prin faptul că este în cea mai mare măsură imputabil împăratului și anturajului lui. După urcarea pe tron a lui Leon III, originar din nordul Siriei, susținut de camaradul său de arme, Artabasdus, de origine armeană, și înconjurați de aristocrația militară anatoliană, criticile unor clerici la adresa exagerărilor magico-religioase din jurul icoanelor s-au transformat în interdicție a producerii lor și mai ales a decorării bisericilor cu iconografie antropomorfă. Inițial, iconofilii apără o libertate și contestă justețea teologică, dar și justificarea politică a unei interdicții de ordin religios, pentru a transforma după un secol și jumătate abolirea interdicției imperiale într-un triumf al Ortodoxiei (843). Apelul repetat în cadrul conflictului inconoclast la autoritatea Romei evidențiază importanța caracterului universal al Ortodoxiei. Miza nu e puterea politică a papei, ci opinia unui membru al Bisericii universale, care în plus beneficiază de libertatea de a se exprima liber de presiunile politice ale împăratului. De altfel, narațiunea iconofilă a conflicitului iconoclast va sublinia contribuția universală la dezbatere prin scrisorile, contemporane sau produse ulterior, ale papilor și ale patriarhilor orientali. Dar eroii care se degajă din acest conflict doctrinar sînt o categorie inițial marginală raportat la structura ierarhică a Bisericii, monahii și femeile. Monahii înfruntă puterea imperială și mărturisesc credința cu prețul suferințelor trupești și chiar al vieții, iar femeile păstrează icoanele și continuă practica devoțională în pofida interdicției (din Viața Sfintei Împărătese Teodora). Cu noi actori istorici și o nouă expresie a universalității, care este ecleziastică (adică episcopi din afara teritoriului imperial) și nu politică, Ortodoxia iese din dialectica simplistă și sufocantă a relației dintre cler și puterea imperială.

^„Decît un Imperiu eretic, mai bine fără imperiu“, formulase încă în secolul al VI-lea un cronicar monofizit. La el rolurile erau răsturnate față de narațiunea dominantă a istoriei bisericești, dar reflexul este același cînd Ortodoxia este în opoziție. După triumful Ortodoxiei, într-o anumită măsură împotriva puterii imperiale, Imperiul pierde din aplombul său katehontic^*. Un sistem de negociere permanentă între actorii Ortodoxiei, episcopat, monahism, curtea imperială, se instalează și nu de puține ori produce crize puternice, precum cea arsenită în secolul al XIII-lea (produsă de susținătorii patriarhului pedepsit Arsenie Autoreianos), cea palamită în secolul al XIV-lea (dezbaterea asupra ortodoxiei scrierilor lui Grigore Palama), cea în jurul uniatismului (inițial împotriva împăratului Mihail al VIII-lea, dar care a produs succesive crize și schisme de cîte ori s-a repus problema, 1439, 1596, 1701). Este interesant de observat că fiecare criză și-a găsit rezolvarea prin internaționalizarea ei, adică nevoia de a așeza soluția crizei pe o bază cît mai largă și într-un plan de semnificație mai generos decît cel local.

În cadrul aceluiași mecanism istoric, criza Ortodoxiilor naționale în secolul XX, produsă de revoluție și de regimurile totalitare atee pe care le-a instaurat, și-a găsit o rezolvare în producerea unei Biserici de diaspora, care a preluat ștafeta de la regiunile istorice în afirmarea internațională a Ortodoxiei. Probabil cel mai curajos pas în direcția universalizării Ortodoxiei l-a făcut a doua generație a emigrației ruse atunci cînd a creat Biserica Ortodoxă din America. Aceasta s-a definit din ce în ce mai mult ca o Biserică de convertiți și misionară, dispusă să mărturisească Ortodoxia în orice neam și în orice spațiu. Dar adevăratul simbol al catolicității ortodoxe este astăzi, mai mult chiar decît a fost în trecut, Muntele Athos, unde se adună și se roagă Dumnezeului celui viu din toate neamurile și din toate semințiile. 

* Katehon-ul este acea putere care împiedică sau cel puțin întîrzie apariția Antihristului, îndeobște identificat cu Imperiul Roman în diferitele sale ipostaze antice și medievale. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.