DIN POLUL PLUS

Cei care l-au cunoscut ca profesor, ca președinte al Comisiei monumentelor sau ca membru al Fundației Sighet, sau în numeroase alte împrejurări ale vieții sale fecunde, îi pot compune, fără îndoială, un portret infinit mai complet. Prețuit, admirat, ascultat, chemat

Induc ele ideea unei uniformităţi a religiilor (toate spun/oferă cam acelaşi lucru, indiferent de culturile şi spaţiile unde au prins chip, indiferent de tonul divin care le-a instaurat)? Sugerează ele aşadar ideea unui concordism comod, care i-ar putea împinge oamenii de sensibilitate religioasă

Sindromul șefului de trib e asociat (sau măcar asociabil) cu pulsiunea noastră spre regimuri autoritare („cum nu vii tu, Țepeș doamne?“), precum și cu mania „olimpismului“, care decupează excelența de orice altceva, izolînd-o într-un soi de buncăr etanș. Nu-i prea greu să vezi că obsesia vîrfului mesianic sau charismatic traduce lenea de pe traseu: să vină o soluție unică și gata făcută! O minune! Nu contează categoria ca atare (cu legile ei de creștere și de interpretare, în vederea unei

Pare un truism a declara creștinismul drept o re­ligie a iertării. Totuși, ușor de zis, greu de înțeles cum func­țio­nează și la ce e bună iertarea. Un cîrcotaș poate începe cel puțin cu observația că nimeni nu a cerut în numele creștinismului desființarea dreptului penal, ca să nu mai vorbim de fetișul reproș: cum stăm cu Inchiziția? Nu intru aici în de­monstrația că Inchiziția a însemnat trecerea de la ordalie, arderea cu fierul încins, pe care o practica justiția regală, la interogatoriu

Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru biserica de la Arbore. Acest paraclis al reședinței construite de hatmanul Luca Arbore imediat după cumpărarea în 1502 a satului care îi poartă și astăzi numele mi s-a impus, înainte de a-i studia iconografia

Ne-am obişnuit astăzi cu diferite feluri de migraţie. E cea pricinuită de război şi terorism, care aduce în Europa valuri îngrijorătoare de refugiaţi din Orientul Apropiat. E cea a românilor plecaţi să lucreze în străinătate, care, învăţaţi acum cu democraţii funcţionale, s-au întors pentru protestul din 10 august şi, fiind trataţi ca „lovitură de stat“ PSD-închipuită, au încasat o represiune brutal de concretă. Peste tot în lumea noastră, oameni, comunităţi, culturi, religii se mută, se expatri

Viața ca o carte și cartea Vieții: m-am învîrtit mereu într-un univers livresc. Biblioteca moștenită de la tatăl meu a făcut loc diverselor mele biblioteci de campanie: cea doctorală sau cele încropite la fel de selectiv-nesățios în misiunile diplomatice de care m-a învrednicit România, cele recente – din anii pustiului și ai contraselecției – cînd am redevenit, pe alocuri, cronicar, folosindu-mi și pagina de Facebook ca rampă de lansare (pentru alții). Un destin mai curînd borgesian

„Nu trageți, tovarăși“ au fost ultimele cuvinte memorabile ale lui Maiakovski înainte de se sinucide. Adevărul acestei butade este mai puțin important decît caracterul său verosimil, avînd în vedere regimul de teroare absurd pe care îl începuse Lenin și-l

Ceea ce impresionează în toată varietatea mărturiilor anterioare veacului al VIII-lea este diversitatea: unele susțin adormirea (credința cea mai veche) și mutarea trupului Mariei în Paradis, unde așteaptă învierea generală; altele – adormirea, urmată de învierea cu trupul; altele înălțarea cu trupul. Cert este că fără detaliile lor nimic din reprezentarea Adormirii/Înălțării Maicii Domnului, pe care o avem astăzi, nu ar fi fost posibil.

În preajma alegerilor din 2016, platforma digitală ultraconservatoare Church Militant făcea din Donald Trump un nou Constantin. Cît despre Hillary Clinton, ea era asimilată lui Diocleţian, ultimul persecutor antic al creştinilor. Carevasăzică, nu proces electoral democratic într-o ţară a diversităţii culturale şi etnice, a libertăţii de credinţă, de opinie, de conştiinţă, ci luptă religioasă între „buni“ şi „răi

Urmăresc și eu „cu atenție și îngrijorare“ dinamica ortodoxiei noastre majoritare, care se află într-o dramatică minoritate la scară globală: reprezentăm, ca moștenitori ai Bizanțului, 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. Statistic, știința occidentală (catolică și protestantă) produce mai multe referințe (academice și teologice) la Biserica noastră

Diferite triburi germanice, hunii, avarii, pecenegii, cumanii și-au pierdut numele și s-au lăsat asimilați. Contopirea lingvistică și cultural-politică latino-slavă nu a anulat amintirea Imperiului Roman ca formă supremă de civilizație, ci dimpotrivă, a contribuit la diseminarea acestei idei politice pînă în nord-estul Europei.

În Italia, și astăzi La Pira este o referință a supremului devotament pentru binele comun. Profesor de drept roman la Universitatea din Florența și combatant antifascist, el intră în marea politică în ’46 ca membru al Constituantei, apoi ca subsecretar într-unul dintre guvernele De Gasperi

Credinţa să refuze prin urmare ironia, să nu aibă ce face cu ea? Chiar aşa să fie? Cînd ne luăm drept experţi ai credinţei, cînd decretăm concepţii şi practici religioase obligatorii, ca şi cum am avea absolutul la degetul cel mic, nu ar fi bună puţină autoironie? Undeva, în Frică şi cutremur, Kierkegaard spune că tot capitolul 6 din Evanghelia după Matei recomandă ironia, are tonul ei.

Cunoașteți, desigur, vechea dispută filozofică despre „agentul“ istoriei: personalitățile sau masele largi, populare? Marxismul a insistat pe rolul maselor, pe care le-a și îndobitocit, pentru a le confirma existența. Cei care se ocupă cu „interesul național“ n-au mult de lucru pentru a electriza masele în jurul unui produs calp, ambalat mitologic. Oricine poate deveni orice, cu condiția să ne garanteze, mai apoi, luxul masochist al deșteptării tardive.

A evacuat modernitatea religia din spațiul public? Sau, mai exact, a vrut modernitatea să evacueze religia din spațiul public? Recent, președintele Franței, Emmanuel Macron, a propus o definiție a laicității statului în contextul dezbaterilor tot mai aprinse în Franța despre locul religiei în societate

La picioarele Crucii, îmbrățișînd-o cu trupul topit de durere, învăluită de pletele aurii sau într-un maforion roșu, purtînd vasul cu aromate, Maria Magdalena ne apare în arta occidentală, mai ales, dar și în cea bizantină tîrzie, ca un personaj excepțional.

Mai toate religiile şi spiritualităţile par să cuprindă avertismente împotriva setei de ştiinţă. Din extremul Răsărit pînă în Apus se face elogiul unei purităţi a inimii care nu are nevoie de „înţelepciune omenească“ și care, pentru a primi influenţa divină, trebuie să-şi adauge „sărăcia cu duhul“

Vrem, nu vrem, reducem religia noastră la celălalt și la binele comun, uitînd latura paradoxal „egoistă” a propriei mîntuiri. Nu doar că ne substituim lui Dumnezeu prin mania etichetărilor și a judecăților sumare la adresa celorlalți, dar neglijăm adevărul central al revelației: dacă îl urmez pe Hristos, o

Cea mai recentă apariție în colecția „Biblioteca medievală“ (Polirom), inițiată acum 15 ani și coordonată de Alexander Baumgarten, ne propune un text cu un profil inedit față de cele publicate pînă acum. Alături de fundamentale tratate filozofice și teologice, de comentarii

Îndemnul apostolului Petru din Prima sa Epistolă sobornicească, citat în titlu, cade victimă acelui tip de comentarii istoricizante aplicat limbajului neotestamentar prin care ni se explică că termenul „sfînt“ era folosit ca denumire generică pentru membrii primelor comunități creștine. Între distorsiunile

A-l asculta pe celălalt, cu diferenţa lui religioasă, poate fi un exerciţiu modest, ajutător, concret, dar formativ pentru a percepe semnalul Celuilalt, în diferenţa lui nelumească.

Trăim deocamdată în labirintul vulgarității plebiscitate, al violenței simbolice și al unor bătălii de culise, transpuse în minciună mediatică. Știu că e trist și deprimant.

Cînd întrebarea „Ce este omul?” îl privește pe individ, ea exprimă căutarea rostului existenței fiecăruia în parte.

Astăzi sîntem beneficiarii unei fabuloase erudiții care, de peste un secol, oferă ediții critice, traduceri, comentarii ale textelor acestor autori, în marea lor parte cinstiți ca „Părinți ai Bisericii“. Știm acum mai multe despre ei decît s-a știut în oricare altă epocă.

E ridicol să chemi la rectificare interioară pe dl Dragnea şi pe tovarăşii lui de interese, pe soţii lui penali. Dar credinţa riscă ridicolul de a-şi adresa mesajul fiecărui suflet. Iisus, cel dintîi, riscă şi aruncă sămînţa cuvîntului lui pe orice sol, pe pămîntul interior al oricărei fiinţe.

Secta are numeroase variante internaționale: fervenți ai eclectismului New Age reînvie la Stonehenge megalitice ritualuri celtice. Mizînd pe o autoironie deșteaptă, francezii se delectează, de multe decenii, cu aventurile contrafactuale dedicate lui Asterix și Obelix.

Anticlericalismul are, de altfel, două aspecte, unul teoretic, avînd în vedere însăși funcția sacerdotală, altul ad personam, identificînd o persoană sau un grup bine conturat din cadrul clerului drept țintă a criticii.

Ce înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu?; cum înțelegem unitatea treimică?; dar paternitatea divină?

În Bunele Vestiri ale lui Fra Angelico – observa istoricul de artă Georges Didi-Huberman –, spaţiul întîlnirii între înger şi Fecioară e modelat în aşa fel încît să interzică o percepţie „naturalistă“ a scenei.

Moartea oferă însă cel mai frumos cadou al creatorului față de comunitate. Dincolo de acest prag, el devine inofensiv, nu mai poate brusca starea fixă a lucrurilor și se pretează docil omagiului hagiografic.

„Iar pe acei vrăjmaşi ai mei, care n-au voit să domnesc peste ei, aduceţi-i aici şi sugrumaţi-i în faţa mea“.

Întrebați despre prezența Bibliei în luxurianta operă a lui Borges, cititorii săi nu cred că ar fi înclinați să-i recunoască imediat o pondere majoră.

Vorbind despre interogaţia şi umilitatea căutărilor în dialog, pe de o parte, despre asumarea tensiunii, a contradicţiei, pe de altă parte, Emmanuel Macron nu propunea oare un stil neobişnuit astăzi, un fel de stil „spiritual“ atît politicului, cît şi Bisericii?

Ni se pare tot mai firesc și mai distractiv să încurajăm pe toate căile (inclusiv electorale) idiocrația cea mai robustă. Roadele acestei mentalități nu s-au lăsat așteptate: sînt deja pe piață, într-o abundență înfricoșătoare…

Nu! Nu este o glosă pe marginea fantazării ideologice a lui Francis Fukuyama. Istoria, în sensul comun de desfășurare reală a evenimentelor și interacțiune autentică a voințelor umane, nu numai că nu este integral accesibilă cunoașterii noastre, ea nu există, fiindcă cea mai neutră,

Istoria asumpționiștilor francezi, cuprinzînd deceniul românesc ca o tranziție fecundă dinspre apostolatul legat de strategiile misionare ale Romei pontificale în Orient, la Kadikoy, dar și în Bulgaria sau la Ierusalim, spre studiul academic al surselor istoriei bizantine la Paris, după 1947, este retrasată amplu și riguros de un volum coeditat de Marie-Hélène Blanchet și Ionuț-Alexandru Tudorie

În fidelitatea lor faţă de un mort, femeile aleargă la mormînt şi sînt confruntate cu vidul lui, cu Cel care l-a părăsit, care n-a putut fi ţinut de moarte. Golul mormîntului e semnul unei Plenitudini care se manifestă interiorităţii lor primitoare.

Mitul scriitorului trăiește. Cînd te cufunzi într-un roman de Ian McEwan, simți că tipul ăsta, dat naibii, e într-adevăr peste condiția umană obișnuită. Înțelegi că, dincolo de maniera care l-a consacrat și independent de tehnicile narative menite să curbeze timpul

Metamorfozele hagiografice al Sfîntului Gheorghe pînă la limita expulzării din calendarul creștin în Occident ilustrează evanescența nevăzutelor. Papa Ghelasie îl pomenește deja ca fiind dintre acei martiri „al căror nume e pe bună dreptate respectat de oameni, dar ale căror fapte sînt cunoscute doar de Dumnezeu“.

În anii ’60 este redescoperit de indianistul Arion Roșu, pe atunci bibliotecar la secția de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, care va publica în ’66, la Berlin, cel dintîi studiu despre opera de predecesor al lui Georgian.

Gesturile eroice sînt admirabile. Dar, de obicei, ele ne apar situate departe, pe un cer al idealului, de unde ne impresio­nează cu exemplaritatea lor, cu caracterul lor „nepereche“, cu distanţa lor faţă de circumstanţele vieţii obişnuite. E uimitor cînd un asemenea act se întîmplă în imediat, într-un supermarket, cînd media îl anunţă la jurnalul de ştiri.

Trăiesc tot mai des cu impresia absurdă că, atunci cînd admir isprăvile intelectuale ale altora, comit un delict inavuabil. Voi continua să-i prețuiesc, din motive de igienă sufletească, dar și pentru că – fără ei – nu pot împlini mai nimic din ceea ce aș putea să concep.

Tensiunea inerentă alegerii între o patrie geografică, cum era pentru aromâni Elada, unde însă în secolul al XIX-lea diferențele naturale ale unui proces etnogenetic lung și complex nu se puteau exprima, și o patrie de elecțiune, care venea în întîmpinarea unei aspirații identitare, dar oferea inevitabil tot peisajul unei societăți care se căuta și se zămislea cu greu, presărat de neîmpliniri și neputințe, a produs la Nicolae Ș. Tanașoca energia căutării acelui Bizanț care avea vocația să rezolv

Nu mai este surprinzător ca în preajma marilor sărbători creștine să apară știri despre descoperiri care aplică lovituri fatale celor două milenii de credință. Dar nici că în marea lor parte aceste „descoperiri“ sînt, de fapt, vechi, dacă nu chiar falsuri.

„Iubirea de aproape“ îmi era, cu o brutală evidenţă, dificilă, ba de-a dreptul imposibilă.

Ești matur la 12 ani și suferi de obsolescența obiectivă a fiecărei vîrste, sub paradoxul decalajului anticipat. Însuși faptul că te consideri „la zi“ e amenințat de reconfigurarea fluidă a gusturilor și de transformarea convulsivă a simbolurilor aferente.

În literatura de specialitate, bizantinistică și bizantinologie sînt sinonime perfecte, primul provenind din limba germană, cel de-al doilea din limba franceză, desemnînd disciplina istorică și filologică dedicată studierii Imperiului Bizantin.

Nu trebuie să ne uimească rostul acordat episodului de Dostoievski în Crimă și pedeapsă: de la aparent pasagera evocare în dialogul lui Raskolnikov cu Porfiri („Credeți și în învierea lui Lazăr?“) pînă la scena tulburătoare a lecturii Soniei și la finalul romanului, care lasă întredeschisă o fantă spre realitatea „nouă“ a renașterii spirituale