Dumnezeu și confuziile noastre

Ce poate face un filosof în fața întrebărilor despre Dumnezeu? Va încerca să le formuleze bine, să evite sofismele și confuziile de tot soiul. Filosofia conștientă de propriile limite, dar și de propriile virtuți, poate aduce un plus de rigoare și de prospețime. Ne ajută să evităm cărările bătătorite, formulele tocite, falsele certitudini. Un astfel de exercițiu tonifiant reușește Rémi Brague în cartea Du Dieu des chrétiens et d’un ou deux autres, tradusă recent de Maria-Cornelia Ică jr. sub titlul Dumnezeul creștinilor. Cîteva clarificări (Deisis, 2017). E reflecția unui filosof creștin, cu o enormă știință de carte, acoperind în opera sa, încununată în 2009 cu marele premiu pentru filosofie al Academiei Franceze, zone care se întind de la Platon și Aristotel pînă la filosofia medievală latină, arabă, iudaică și la modernitatea tîrzie. Toată această expertiză îi oferă lui Rémi Brague instrumentele unei non-convenționale abordări a unor teme care, de regulă, intră în sfera de competență a teologiei: ce înseamnă a-L cunoaște pe Dumnezeu?; cum înțelegem unitatea treimică?; dar paternitatea divină? Reflecția este atent condusă spre a compune un portret al Dumnezeului în care cred creștinii: un Dumnezeu care „a spus tot“, „nu cere nimic“ și „iartă păcatele“. Nimic mai simplu și, totuși, nimic mai paradoxal. Ar fi de puțin folos să rezum aici argumentația fiecărui eseu. Însă aș dori să propun, îngăduindu-mi să recomand cartea, cîteva ecleraje:

1) Ce ar putea fi mai de la sine înțeles decît perspectiva asupra creștinismului ca monoteism, unul dintre cele trei abrahamice? R. Brague privește însă critic capacitatea acestui concept inventat în secolul al XVII-lea de a exprima natura fiecărui „monoteism“, precum și „comunitatea“ cu celelalte. Primele două eseuri sînt o construcție subtilă menită a sesiza diferențele ireductibile care dau profilul esențial al fiecărei religii „monoteiste“: „A vorbi de religii monoteiste nu ne face să avansăm prea mult în înțelegerea lor. Trebuie să ne întrebăm ce model de unitate a divinului este în joc aici și care sînt consecințele aplicării acestui model“ (p. 23).

2) Unitatea lui Dumnezeu-Treime poate fi înțeleasă doar ca iubire reciprocă a Persoanelor Treimii, iubire care se dăruiește prin Duhul Sfînt astfel încît oamenii să poată mărturisi această unitate prin iubirea însăși, prin felul în care această iubire se lasă participată. Analiza lui R. Brague este de o admirabilă acuitate cînd studiază raportul dintre incapacitatea formelor de experiență umană, numite „iubire“, de a „genera“ alteritate, de a-l „venera, cum spunea Simone Weil, pe celălalt cu tot cu distanța care ne separă de el“, și iubirea care, în Dumnezeu, este tocmai o relație cu alteritatea: „iubirea este această afirmare a celuilalt ca altul. Astfel, Tatăl nu e Tată decît născîndu-L pe Fiul. Instituirea celuilalt ca atare îi comunică substanța divină“ (p. 98).

3) Paginile despre masculinitate și paternitate în discursul despre Dumnezeu sînt dintre cele mai rafinate. Cîte confuzii și împotriviri pripite ar (putea) fi evitate printr-o reflecție calmă asupra limbajului aplicat condiției divine și, mai ales, asupra sensurilor originare ale acestuia. „Întrucît creează, Dumnezeu se revelează ca tată. Ideea de creație aduce un corectiv decisiv celei a paternității: ideea de paternitate este decuplată de cea de virilitate“ (p. 111). Iar această preferință pentru paternitate ca imagine a relației libere dintre Dumnezeu și creație nu înseamnă un „primat al virilității asupra feminității“ (p. 113).

4) Dumnezeul creștinilor este unul care iartă păcatele, însă „iertarea nu poate atinge răul decît dacă răul, care e non-personalul prin excelență, ba chiar antipersonalul, ia față personală. Și pot să i-o dau doar recunoscîndu-l ca al meu. De aceea păcatul nu este iertat decît dacă este mărturisit“ (p. 210). Brague face o deconstrucție a suitei de confuzii care decurg din asocierea convențională a păcatului cu plăcerea – ca și cum nu ar exista păcate fioroase, ca invidia sau intraductibila acedie, care nu fac nici o plăcere! – și conduce, cu o justă intuiție spirituală, către înțelegerea relației dintre iertarea deja dată și voința noastră de a o primi. Or, pentru această receptivitate, e nevoie de redarea libertății pierdute, de dez-legare ca o nouă creație.