Admiraţia ca delict
Biologii ne spun că sîntem ființe tribal-teritoriale, aflate într-o competiție intraspecifică adesea violentă, așa cum ne confirmă istoria tuturor grupurilor umane, fie ele adunate în hoarde primitive, imperii antice, medievale, moderne, ori în națiuni care se ciocnesc între ele, nu fără a se decima lăuntric, prin partide și grupuri de interese rivale. „Viața e o luptă, deci te luptă!“ Regăsim aici viziunea lui Heraclit, gînditorul existenței ca eternă curgere și al războiului ca resort cosmogonic. Toți gînditorii dialectici au mers pe cursul acestei interpretări tragic-realiste, care oglindește fratricidul originar, din povestea lui Cain și Abel. Ea ne face să concepem civilizația ca mecanism de prevenire/vindecare a furiei umane. Pe același fond se țes și filozofiile politice moderne, de la Hobbes încoace: reprezentări pesimiste, pe care doar „bunul sălbatic“ (idealizat de Rousseau) le-a mai îndulcit, demonizînd în schimb forța corupătoare a „societății“, acea divinitate abstractă a „interesului general“, capabilă să convertească agresivitatea anarhică a indivizilor în monopol (statal) al „violenței legitime“. Pînă aici, toate urîte și frumoase, dacă ne gîndim că furia umană produce nu doar crime – domestice sau genocidale –, ci și cultură în sens larg. Am încheiat astfel introducerea unei reflecții pe care aș dori să o dedic de fapt dezbinării paroxistice în care s-a afundat societatea noastră.
Orice observator încă lucid vede că democrația postcomunistă din România e falsă în premise, fragilă în conținut și extenuată prin conflicte exacerbate. Statisticile confesionale indică unul dintre cele mai ridicate grade de religiozitate din UE, în vreme ce peisajul politic, mediatic și cotidian ne livrează un iureș toxic de incivilitate cotropitoare. Sinteza tradițională dintre românitate și ortodoxie se dovedește formal și cantitativ productivă, însă conviețuirea zilnică nu confirmă pretenția creștină, și asta nu pentru că avem o religie „greu de înfăptuit“, ci întrucît mulți dintre noi au schimbat ipocrizia dedubării din comunism cu filetismul pios și decorativ al unei „spiritualități“ care nu ne împiedică nici să scuipăm pe jos, nici să ne dăm în cap unii altora, sub cele mai virtuoase pretexte. Un rău obscur – exprimat prin resentimente, ură, invidie și apetitul de a-l distruge pe celălalt – domină viața socială, invitîndu-i pe cei care i se opun la exil extern sau intern. Sînt de acord că, pînă la un punct, importăm și reflectăm dezordinea globală. Avem însă și contribuția noastră netă la acest climat isteric: presa tabloidă și mercenarizată, succesul dualismului maniheic (dușman al moderației și al oricărei narațiuni nuanțate), retorica de bîlci din lumea politică (unde cine țipă mai tare și „sare la gît“, cum spun titlurile, pare mai eficient), contraselecția valorilor (pe care industria plagiatelor a consolidat-o aparent ireversibil) – iată tot atîtea trăsături strict autohtone ale infernului pe care-l deplîngem, pe măsură ce-l producem.
De situația aceasta sînt responsabile mai cu seamă elitele, care se luptă pentru stima unui public neglijat, încleștîndu-se provincial într-o zîzanie „profesionistă“, dincolo de miza firească a accesului la resurse. Opere așezate nu prea mai produce nimeni: trăim din reciclări, copleșiți de impactul concurenței asimetrice cu oferta „străină“, și ne divizăm nevrotic între costul supraviețuirii și agenda publică tot mai derizorie. Cu atît mai surprinzătoare devine morfologia urilor care ne separă, fie din clamate divorțuri „ideologice“, fie dintr-un soi de micime insurmontabilă. Ne comportăm adesea ca și cum ipotetica dispariție a confraților noștri din lumea culturală ne-ar face fericiți, sporindu-ne simultan valoarea personală și creativitatea. De aceea, trăiesc tot mai des cu impresia absurdă că, atunci cînd admir isprăvile intelectuale ale altora, comit un delict inavuabil. Voi continua să-i prețuiesc, din motive de igienă sufletească, dar și pentru că – fără ei – nu pot împlini mai nimic din ceea ce aș putea să concep.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
