Bizantinistică/Bizantologie şi bizantinism

Publicat în Dilema Veche nr. 736 din 29 martie – 4 aprilie 2018
Bizantinistică/Bizantologie şi bizantinism jpeg

In memoriam Nicolae Ș. Tanașoca 

În literatura de specialitate, bizantinistică și bizantinologie sînt sinonime perfecte, primul provenind din limba germană, cel de-al doilea din limba franceză, desemnînd disciplina istorică și filologică dedicată studierii Imperiului Bizantin. Prima catedră de bizantinistică s-a deschis la München sub conducerea filologului Karl Krumbacher (1897), iar primii bizantiniști români sînt și ei de formație filologică în universități nemțești – Demostene Russo (n. 1869, studii la Berlin și Leipzig), Theodor Capidan (n. 1879, studii la Leipzig), Nicolae Bănescu (n. 1878, studii la München) –, justificînd astfel preeminența inițială a cuvîntului german, Byzantinistik, asupra celui francez în limba română.

Această coincidență care așază bizantinistica românească în reflecția unor cercetători, majoritatea de origine balcanică, cu educație germană, poate fi cheia către specificitatea bizantinisticii românești. Următoarea generație de bizantiniști, formați deja la umbra lui Nicolae Iorga, păstrează și ea un element de pathos identitar, fie în mod foarte discret ca la Gheorghe Brătianu, unde originile fanariote ale mamei trebuie să fi jucat un rol, fie de-a dreptul programatic ca la Victor Papacostea, unde originile balcanice au potențat un întreg concept de solidaritate balcanică, care a dus și la întemeierea unui Institut de Studii Balcanice la București și a revistei Balcania. Din această perspectivă, nu este deloc întîmplător și lipsit de importanță ca Nicolae Șerban Tanașoca, de la a cărui plecare din lumea aceasta comemorăm primul an, să se fi considerat „un fiu spiritual“ al lui Victor Papacostea.

Bizantinistica românească a trăit succesive valuri de exaltare și respingere a Bizanțului, care vădesc nu numai o raportare subiectivă la această temă, cît mai ales o lectură identitară a Bizanțului. Studiile bio-bibliografice întreprinse de N.Ș. Tanașoca au pus în lumină rosturile profunde ale acestor mișcări intelectuale și au ridicat scrisul istoric din pretinsa obiectivitate a istoricului care înregistrează ca un aparat trecutul la conștienta și asumata subiectivitate a personalității vii a istoricului care recompune trecutul. Aceste studii, reunite în volumele Bizanțul și românii sau Balcaniști și bizantinologi români, cărora li se adaugă volumul dedicat lui Victor Papacostea*, sînt admirabile prin prospețimea și franchețea unei istorii asumate. Orice istorie, în sensul de narațiune despre trecut, este produsă în conștiința și în universul de experiențe și moșteniri culturale ale autorului. Prin aceasta nu este pusă în joc cinstea istoricului, adică decizia lui interioară fermă că orice element din dosarul pe care îl studiază, ca un judecător, trebuie pus în lumină, analizat și în cele din urmă acceptat sau respins, în mod transparent, din narațiunea pe care o formulează. Subiectivitatea istoricului este cel mai bine pusă în valoare de franchețea sa. Avantajul acestui demers este că cititorul din epoci succesive va avea nu numai un tablou al unui trecut produs de un om din trecut, ci și felul în care s-a compus acel tablou, adică universul de trăire și de simțire al autorului.

Din această perspectivă, bătălia pentru Bizanț care s-a dat în istoriografia românească este cel mai bun exemplu de subiectivism istoric asumat. Cu excepția lui Constantin Erbiceanu, care a reacționat în contratimp cu modele ideologice ale epocii sale, grație unui parcurs de studii care l-a dus la Atena și l-a făcut să iubească elenismul și contribuția lui la patrimoniul credinței răsăritene de care era profund atașat, bizantinistica românească s-a născut simultan cu căutarea stilului național românesc. România mică, apoi mare trăia un dublu sentiment de marginalitate în raport cu Bizanțul, acela de a se plasa cu istoria ei națională, cea legată de o statalitate și un teritoriu actual, geografic în afara granițelor Bizanțului și cronologic la finalul agonizant al acestuia. Astfel, două teme au dominat dezbaterea: contactul țărilor române (románii/vlahii populare) cu Bizanțul și transmisiunea patrimoniului cultural al acestuia către români. Cele două teme s-au reformulat din generație în generație într-o întrebare obsesivă: cum și de ce au intrat țările române în Commonwealth-ul bizantin? Între așa-zisa mitologizare istorică a lui Dimitrie Cantemir și demitologizarea severă întreprinsă de Alexandru Elian, a fost nevoie ca un istoric de origine aromână, Șerban Papacostea, să repună informațiile cap la cap pentru a scoate o narațiune pozitivă a acestui contact. N.Ș. Tanașoca evoca adeseori cu vădită satisfacție îndreptarea pe care o realizase istoricul Ș. Papacostea, cu care se și înrudea, exagerărilor vădite ale maestrului său în ale bizantinisticii, Alexandru Elian.

Contribuția adusă de N.Ș. Tanașoca în bizantinistica românească consta în deschiderea celui de-al treilea mare dosar istoriografic identitar: relațiile romanității balcanice cu Bizanțul și contribuția acestora la construcția identitară românească. Componenta balcanică națiunii române aduce în discuție o legătură mai consistentă, dar în același timp problematică cu Bizanțul. Consistența consta în faptul că vlahii sud-dunăreni sînt parte integrantă din Imperiul Bizantin, chiar mai mult de atît: ei sînt deopotrivă cu grecii bizantini, adică populație autohtonă din Imperiul Roman, cu statut de cetățenie, care însă a traversat cîteva secole pe sub mareea invaziilor barbare, regăsind-se în secolul al X-lea din nou într-un Imperiu Roman care nu mai vorbea latina. De aici rezultă tensiunea, care se regăsește din plin în identitatea aromânească pînă astăzi, între afirmația că sînt romani, adică ceea ce istorici de azi numesc bizantini, cu dublul titlu al romanității etnice și religioase. În viziunea lor, „parveniții“, adică cei ajunși mai tîrziu și oarecum pieziș în această calitate, sînt grecii, care prin limba lor au denaturat Imperiul. Aceasta percepție este la rîndul ei reacția la atitudinea inițială a bizantinilor atunci cînd i-au redescoperit pe romanici în spatele stratului de năvălitori slavo-bulgari, o populație înstrăinată de civilizația elenizată a centrului constantinopolitan, dar descendentă din cetățeni romani. Desemnați prin etnonimul împrumutat de la slavi, acela de vlahi, acești romanici erau în cel mai bun caz niște mixobarbari, adică niște romani barbarizați. Este o ironie a sorții ca grecii – definiți astfel de limba pe care o vorbesc – cuceriți de romani să-i privească de sus pe romani, după ce le-au furat numele, avînd în vedere că, pînă în secolul al XIX-lea, elenismul a purtat numele de rhomei (adică romani).

Această romanitate sud-dunăreană s-a adăugat în succesive valuri corpului etnic nord-dunărean. Mai mult chiar, pe măsură ce această romanitate s-a desprins de statul tot mai mic și mai grecesc care era Bizanțul tîrziu, a contribuit la trezirea unei conștiințe romanice distincte, care a dus la formarea celor două țări românești la finele Evului Mediu. Iată rostul adînc și pe deplin onorant al unei opere istorice intitulate sugestiv Unitate romanică și diversitate balcanică, semnată de soții Nicolae Șerban și Anca Tanașoca. Sub presiunea ingineriilor geopolitice exercitate de concertul puterilor europene în secolul al XIX-lea, romanitatea balcanică s-a divizat în două opțiuni: una pentru națiunea română (a fost alegerea strămoșilor lui N.Ș. Tanașoca), alta pentru elenismul modern. În orice caz, filonul aromânesc din bizantinistica românească a adus o contribuție esențială la adoptarea Bizanțului în cele din urmă ca patrimoniu. Lecția istorică pe care o trage chiar N.Ș. Tanașoca este expresia discretă a nostalgiei față de o lume a unității de civilizație pe care o reprezintă Bizanțul ideal. Iată cum o exprimă chiar în ultimul său text, cu valoare testamentară, intitulat Confesiuni: „Tot mai conştient, pe măsură ce îmbătrînesc, de forța legăturilor cu patria înaintaşilor mei, Elada, sînt tot mai convins de adevărul, repetat insistent de Victor Papacostea, naşul meu de botez şi părintele meu spiritual, că vocația noastră, a aromânilor, este de a promova nu fanatismul păgîn al recentelor ideologii exclusiviste, ci străvechiul ideal, creştin şi european, al solidarizării tuturor popoarelor între care sîntem risipiți şi de care ne simțim ataşați cu toții, prin indestructibile relații umane, de o complexitate unică.“ 

* Nicolae-Şerban Tanaşoca, Balcanlogie şi politică în România secolului XX. Victor Papacostea în documente din arhivele Securităţii şi din arhiva personală, București, 2009. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Inima rezistă mai mult
Am petrecut mult timp căutînd sfaturi de domesticire a procrastinării.
image png
Lecția portugheză SAAL
Inovațiile metodologice ale SAAL, cum ar fi implicarea arhitecților în dezvoltarea comunitară
Zizi și neantul jpeg
Masa cea lungă
Pentru că viitorul era incert sau, dimpotrivă, înfiorător de cert în stagnarea lui.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Schimb de mame sau despre cum arată România
Trăim în continuare într-o țară foarte săracă
E cool să postești jpeg
Mai avem nevoie de profesori?
Este trecut cu vederea, în mod grosolan, faptul că această grevă a profesorilor, pentru drepturile salariale, este făcută tocmai în interesul copiilor.
Theodor Pallady jpeg
Cine este Hieronymus Bosch?
Hieronymus Bosch va rămîne atîrnat în muzeele altora, în vreme ce detectivii romanelor noastre polițiste vor purta neverosimile patronime neaoșe...
p 20 Gianfranco Ravasi WC jpg
O biografie în cruce
„Biografia lui Iisus” ţine mai ales seama de expresivitatea internă a Evangheliilor.
p 24 A  Manolescu jpg
Cu ochii-n 3,14
De fiecare dată cînd văd cîte un om pe stradă cu Dilema veche în mînă mă bucur de parcă m-aș întîlni cu un cunoscut. Încă nu-i salut, dar le zîmbesc. (A. M. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Colecționarii de momente
Adun într-un colț de memorie momente aparent obișnuite, care mie îmi spun o poveste.
Zizi și neantul jpeg
Vechi obiceiuri (ne)sănătoase
Diferența dintre ea și Emma Bovary era că Tincuța știa, exact, granițele dintre lumea visării și cea a vieții de toate zilele.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Doar o plimbare prin cartier
De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.
E cool să postești jpeg
Sfîntul Grobian al politicienilor
Însă, dacă erodează încrederea cetățenilor, politicienii sînt ei înșiși cei care vor cădea în această groapă.
p 20 Carol cel Mare WC jpg
Creștinismul carolingian, între cultură și politică
Ei au introdus astfel o concepţie despre rolul religios al suveranului, care nu a încetat să fie revendicată mai tîrziu.
foto BTC DV bis jpeg
Credința ca experiență
E un mister al libertății, căci fiecare în conștiință poate spune de ce deschide sau de ce nu.
p 22 WC jpg
Pascalia, piatră de poticnire?
Tema este delicată și necesită explicații extinse pentru a înțelege cîștigurile, pierderile și riscurile unui demers de schimbare a Pascaliei.
p 24 I  Morosan jpg
Cu ochii-n 3,14
Habar n-am dacă așa ceva poate fi socotit un experiment reușit sau nu.
Cea mai bună parte din noi jpeg
Schimbări și obișnuințe
Dacă nu ieși din casă nu se întîmplă nimic nou.
Zizi și neantul jpeg
Familie și mese
Am crescut, prin anii 1970, cu o definiție mai curînd Disney a familiei.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Copilul care recită poezia
Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.
p 20 Kemal Kili‡daroglu WC jpeg
Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez
În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.
Theodor Pallady jpeg
Populus Dei
„Mediile bisericești înalte" au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă!
P2000594 1 jpg
Mai, RDW și București
RDW reușește, în fiecare an, să aducă în lumina reflectoarelor un număr impresionant de artiști, designeri și arhitecți
E cool să postești jpeg
Ne pierdem copiii?
„Noi, adulții, sîntem cei care dăm exemplu copiilor, iar azi acest exemplu e cel mai rău imaginabil cu putință.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
● Urmăriți derularea scandalului „The Romanian deal” în care e implicat fiul (cam pușlama, după părerea mea) președintelui Biden. Vor ieși la iveală lucruri incredibile! (S. V.)

Adevarul.ro

image
Descoperire epocală lângă Sarmizegetusa Regia realizată cu LIDAR. Nimeni nu bănuia ce ascund munții VIDEO
Un loc plin de vestigii dacice, din Hunedoara, ascuns și neglijat complet în ultimele decenii de autorități, a fost cercetat recent de oamenii de știință, cu ajutorul tehnologiei LIDAR, iar rezultatele studiului sunt uimitoare
image
Turist amendat pentru că a urcat în Munții Piatra Craiului fără să aibă buletinul la el. De ce i-a dat dreptate judecătorul
Un turist amendat de Jandarmerie pentru că „aflându-se în Piatra Craiului, pe un traseu nemarcat, a refuzat să furnizeze date pentru stabilirea identităţii sale” a dat în judecată Jandarmeria Română.
image
Camioanele care au dus faima României în toată lumea. Povestea vehiculelor solide și fiabile, cu „atitudine“ spartană
Camioanele românești, realizate la uzinele din Brașov, au fost adaptate mereu vremurilor, cu o tehnologie de vârf și prețuri avantajoase, cucerind astfel piețele internaționale, chiar și pe cele de peste Ocean.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.