De la Moarte la Înviere
Paștele, sărbătoarea de căpătîi a creștinismului, a parcurs un drum foarte lung de la momentul instituirii sale de către Iisus pînă la complexul eveniment liturgic prăznuit astăzi, după o rînduială strictă, în Biserica răsăriteană. În cursul celor două milenii care despart „primul Paște“ de sărbătoarea pe care o cunoaștem în forma ei prezentă s-au produs și cîteva mutații semnificative, atît de ordin teologic, cît și „onomastic“ (i.e. schimbări care țin de numele evenimentului). În textul de mai jos mă voi opri la cele din prima categorie, cu precizarea că un subiect atît de amplu ar necesita o analiză mult mai largă.
Potrivit Învățăturii de credință creștină ortodoxă, Paștele este „Sărbătoarea Învierii Domnului, cea mai veche și mai mare sărbătoare creștină“ (București, EIBMBOR, 2008, p. 310). Totuși, nu trebuie uitat că la originea Paștelui, în înțeles creștin, stă un eveniment care are în centru nu învierea, ci moartea lui Iisus, prezentată de cei patru evangheliști ca împlinire a unui legămînt nou pe care îl încheie Dumnezeu cu poporul Său. Potrivit primelor trei Evanghelii, în timpul pesah-ului evreiesc, Iisus ia o pîine pe care o frînge și o împarte ucenicilor, spunînd: „Acesta este trupul meu“. (De notat că, deși Mîntuitorul va fi folosit o azimă, autorii biblici evită cuvîntul azymon și folosesc grecescul artos, termenul generic pentru pîine.)
Celălalt element pomenit de evangheliști este paharul cu „rodul viței“ pe care Iisus, în Marcu și Matei, îl prezintă drept „sîngele“ Său, „care se varsă pentru mulți“ („spre iertarea păcatelor“, precizează Matei). Ambele Evanghelii conțin o secvență care de regulă nu este redată literal în versiunile moderne ale Bibliei: „Acesta este sîngele meu al legămîntului“ sau „sîngele meu, de legămînt“ (Mat. 26:28; Marcu 14:2, s.n.). Evanghelistul Luca, mai sensibil la chestiuni de stil și motivat în egală măsură de considerente apologetice, a reformulat declarația lui Iisus, astfel că, la Ultima Cină, El spune: „Acest pahar este noul legămînt în sîngele meu care se varsă pentru mulți“ (Luca 22:20, s.n.). Probabil fiindcă vizează un public mai larg, Luca vrea să evite impresia că la euharistie se bea sînge (acuzație anticreștină care de altfel nu va întîrzia să apară în mediul păgîn). Indiferent care va fi fost forma exactă a declarației lui Iisus, ea pune în relație două elemente – „sînge“ și „legămînt“ – care evocă un evantai larg de evenimente și pasaje din istoria biblică veterotestamentară.
Din acest buchet de referințe mă voi opri la trei. Prima dintre ele provine din cartea Exodului (cap. 12), potrivit căreia Paștele (ebr. pesah) presupune jertfirea unui animal tînăr (miel sau ied) pentru a marca iminenta ieșire a israeliților din Egipt – „casa robiei“. În virtutea unui proces de transfer semantic, mielul sacrificat ritual de Pesah ajunge să poarte numele sărbătorii. Dacă vrei să spui, în limbaj biblic, că înjunghii mielul pascal, spui că „înjunghii pesah-ul“ (Ex. 12:21) – sau pascha, în cazul în care interlocutorul este un evreu elenofon din Alexandria Egiptului. În cartea Exodului (cap. 24) găsim o altă temă teologică importantă: legămîntul pe care îl încheie Dumnezeu cu fiii lui Israel la Sinai. Potrivit uzanței veterotestamentare, legămîntul era în mod tipic însoțit de o jertfă, adică de „vărsare de sînge“. În toiul ceremoniei pe care o îndeplinește, Moise ia o parte din sîngele jertfei și îi stropește pe israeliți, iar apoi solemnizează actul cu următoarele cuvinte: „Iată sîngele legămîntului pe care l-a rînduit Domnul pentru voi“ (Ex. 24:8).
Expresia „sîngele legămîntului“ reapare în pericopele euharistice din Marcu și Matei, cu deosebirea că Iisus introduce un element suplimentar – adjectivul „nou“ – care evocă o temă specifică profetului Ieremia: „instituirea unui legămînt nou“ (Ier. 31:31). Așadar, citită în lumina acestor reflectoare veterotestamentare, episodul de la Cina cea de Taină capătă următoarea semnificație: Iisus este Mielul Pascal care se aduce pe sine ca jertfă pentru a inaugura Noul Legămînt anunțat de profeții din vechime. Sîngele Lui are valențe ispășitoare, în acord cu principiul conform căruia iertarea de păcate nu este posibilă fără sînge (Evr. 9:22; cf. Lev. 17:11).
Nu este întîmplător că aceeași înțelegere a sacramentului instituit de Iisus se regăsește și în epistolele apostolului Pavel, apostolul care traduce mesajului hristic pentru un public de limbă greacă. La aproape două decenii de la Paștele serbat de Hristos și ucenicii lui, Pavel citează cuvintele euharistice (păstrate într-o variantă similară celei din Luca) și adaugă: „Ori de cîte ori mîncați din pîinea aceasta și beți din paharul acesta, vestiți moartea Domnului pînă va veni El“ (1 Cor. 11:26, s.n.). Acestui nucleu – Paștele ca rememorare a morții lui Iisus – i s-a adăugat mai tîrziu, în mod natural, sărbătoarea Învierii. Precum se știe, faptul că învierea lui Iisus a avut loc în prima zi a săptămînii, adică duminica, a făcut ca aceasta să cîștige preeminență în raport cu celelalte zile, ducînd la fixarea ei ca zi liturgică în calendarul bisericesc, în defavoarea sabatului, care era ziua de închinare nu doar a sinagogii, ci și a comunităților iudeo-creștine din primul secol d.Hr.
În bisericile din Asia Mică, sărbătoarea Paștelui a urmat calendarul evreiesc. Episcopii „asiatici“ au folosit următorul raționament: dacă Iisus a fost răstignit în ziua de 14 Nisan (cum reiese din Evanghelia după Ioan), Paștele creștin ar trebui să fie ținut anual pe această dată, în conformitate cu tradiția ioanină, indiferent în ce zi din săptămînă ar fi căzut sărbătoarea. În plus, deoarece pericopele evanghelice despre Paștele sărbătorit de Iisus conțin și o anticipare a întoarcerii Mîntuitorului („Adevărat vă spun că nu voi mai bea din rodul viței pînă în ziua cînd îl voi bea nou în Împărăția lui Dumnezeu“, Marcu 14:25, s.n.), era firesc ca în primul secol, cînd așteptarea parousiei era extrem de intensă, creștinii să postească de Paște pentru a-l putea întîmpina cu vrednicie pe Cel care făgăduise că se va întoarce. Postul avea o lungime variabilă (o zi, două sau mai multe, în funcție de rîvna și puterile credincioșilor), dar se încheia fără excepție în seara zilei de 14 Nisan, cînd urma o euharistie menită să comemoreze jertfa lui Iisus. Creștinii „asiatici“ care serbau Paștele în tandem cu evreii au fost porecliți quartodecimani (de la numeralul latinesc quattuordecim, „paisprezece“).
Comunitățile creștine din alte zone aveau tradiții diferite. Cînd biserica din Roma a căutat să marcheze diferența în raport cu iudaismul, Paștele s-a prelungit pînă în duminica ulterioară zilei de 14 Nisan, avînd ca punct culminant sărbătoarea Învierii lui Iisus. Din Istoria bisericească a lui Eusebiu știm că, în preajma anului 155, episcopul Policarp al Smirnei a avut o discuție în contradictoriu cu episcopul Anicet al Romei, pe marginea felului în care trebuie sărbătorit Paștele. Nici unul dintre ei n-a reușit să-l convingă pe interlocutor să-și schimbe practica, fiindcă ambii nutreau convingerea profundă că tradiția pe care o reprezintă este cea originară. În ciuda disensiunilor, Anicet l-a invitat pe Policarp să oficieze euharistia și apoi cei doi ierarhi s-au despărțit în pace.
La sfîrșitul aceluiași secol, diferența nu a mai fost tolerată, iar dezbaterea a luat o turnură polemică. Victor I, primul papă vorbitor de latină, și-a propus să rezolve problema lipsei de uniformitate, mai ales că la Roma locuiau numeroși credincioși din Asia Mică ale căror tradiții pascale făceau notă discordantă cu practica din biserica romană. Episcopul Romei n-a ezitat să facă uz de influența sa pentru a-i determina pe „disidenți“ să renunțe la o tradiție care părea iudaizantă și să se ralieze la cutuma apuseană. Deși cronologia lui Eusebiu (Ist. bis. 5.23) este cam vagă, reținem că au fost organizate numeroase sinoade regionale în urma cărora s-a stabilit că „taina învierii din morți a Domnului nu poate fi sărbătorită decît duminica“. Bisericile din Asia Mică au refuzat să se conformeze, invocînd autoritatea apostolilor Ioan și Filip ori prestigiul unor episcopi precum Policarp al Smirnei (martir proeminent) și Meliton al Sardesului.
Episcopul Romei nu s-a lăsat impresionat și a excomunicat bisericile „paisprezeciste“, pe motiv de heterodoxie, creînd stupoare în rîndul colegilor săi. Irineu, episcopul de Lugdunum, reprezentantul diecezelor din Galia, era de acord că Paștele trebuie să cadă duminica, dar nu vedea cu ochi buni dorința pontifului de la Roma de a ajunge la uniformitate cu prețul excomunicării fraților de credință. În orice caz, tabăra quartodecimană a continuat să facă opoziție. Policrate, episcopul de Efes, cea mai proeminentă figură a disidenței, îi scria papei că obiceiul pascal din Asia, fiind de origine apostolică, respectă „canonul credinței“. În final, citînd o spusă a Apostolului Petru, Policrate adăuga: „Trebuie să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decît de oameni“.
Problema a continuat să tulbure apele bisericești și în următorul secol. Deși se afirmă că ea a fost tranșată la Niceea, în cadrul primului sinod ecumenic (325 d.Hr.), canoanele oficiale nu fac nici o referire la chestiunea quartodecimană sau la sărbătoarea pascală. S-a păstrat, în schimb, o scrisoare în care împăratul Constantin cerea distanțarea Bisericii de practicile iudaice și sărbătorirea sincronă a Paștelui de către toate bisericile. Constantin îi invita pe episcopi să constate „cît de scandalos și nepotrivit este ca în cuprinsul acelorași zile unii să fie în timpul postului, iar alții în toiul ospețelor“ (Eusebiu, Viața lui Constantin, 3.18.5). Totuși, problema era departe de a fi rezolvată, fiindcă, pînă la computul lui Dionisie Exiguul, Alexandria și Roma au folosit modalități de calcul diferite în stabilirea datei Paștelui.
Emanuel Conțac este conferențiar universitar la Institutul Teologic Penticostal din București și coordonator al colectivului de revizuire a Bibliei Cornilescu (EDCR). Cea mai recentă carte publicată: Noul Testament de la Bălgrad (1648) și Reforma. Studiu istorico-filologic.
Foto: www.calabria.org.uk
