Postcreștinismul
De la deciziile de marketing ale unor firme private la cele ale unor autorități locale sau, la vîrf, ale unor garanți strîmbi ai laicității înțeleasă în termeni antireligioși și de la politicile de gen la decizii arbitrare ale Justiției – iată tot atîtea dovezi ale faptului că civilizația creștină este contestată radical.
Un lanț de magazine, prezent masiv și la noi, face reclamă la brînza grecească și, din grija față de consumatorii de altă religie sau agnostici, șterge pur și simplu crucile de pe cupolele care ilustrează tradiția țării mediteraneene. Măsura este ulterior regretată și apar cîteva scuze neconvingătoare. Materialele de promovare ale unui important oraș din România șterg și ele crucile de pe catedrala mitropolitană. Gestul este, evident, ulterior regretat, ceea ce nu schimbă cu nimic conținutul miilor de pliante. În fine, Consiliul de Stat francez decide pe 25 octombrie 2017 înlăturarea în termen de jumătate de an a crucii care tronează asupra monumentului dedicat papei Ioan Paul II dintr un orășel breton. În ciuda faptului că raportul strict numeric, baza nudă a democrației, este în favoarea crucii, decizia va trebui pusă în aplicare.
Să ne amintim că, de cel puțin două decenii, în Germania, Italia sau Spania, pentru a nu aminti decît aceste cazuri, se duce o bătălie politico-juridică de eliminare din spațiul public a simbolurilor religioase. La noi, cum știm, a fost o adevărată cruciadă (sic!) împotriva prezenței icoanelor în clasele de școală, bătălia nefiind încă decisă. Cum era de așteptat, jurisprudența națională și internațională, mai ales a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), este cît se poate de împărțită și lipsită de coerență. În centrul acesteia se află, la urma urmelor, chiar definiția spațiului public și a celor care îl populează. Or, este mai mult decît discutabil să contești dreptul fundamental la libertate religioasă, să ignori activ acumulări culturale și să bruschezi sensibilități identitare.
Apropierea Crăciunului, ca în fiecare an de o vreme încoace, va readuce în discuție modul de raportare a autorităților publice la una dintre cele mai importante sărbători creștine. Iarăși o să aflăm despre interdicția instalării bradului în școli și alte spații, despre camuflarea semnificației momentului Nașterii Domnului prin urări generice de felul „Sărbători de iarnă fericite!“ sau „Bucurie în familie și multe împliniri!“ Sigur, le știm pe toate acestea din perioada comunistă în care ascunderea sensului unor popasuri religioase devenise sport național. De data aceasta însă, atentatul hermeneutic are loc în plină libertate, secondat de argumente ideologice agresive, greu de pus în echilibru cu principiile statului de drept și cu ale societății umane centrată fundamental pe memorie, pe tradiție.
Toate acestea se produc paralel cu autosecularizarea galopantă din anumite părți ale Europei, precum în țările scandinave. În Suedia, de pildă, comunitatea ortodoxă românească din Stockholm nu a putut cumpăra o fostă biserică luterană, aceasta fiind vîndută, la un preț doar cu puțin mai bun, unei corporații oarecare. Faptul că nu s-a ținut cont de asigurarea continuității folosirii spațiului în scopuri religioase spune foarte multe. Așa cum multe spune și maniera în care, în răspăr evident și total cu antropologia biblică, excepțiile de la normă ajung reguli, comunitatea creștină ajungînd campioana promovării ideologiei de gen. Pe scurt, limitîndu-ne la continentul nostru, sîntem în plin proces de negare, pe toate căile și cu vehemența de rigoare, din interior și din exterior deopotrivă, a moștenirii creștine.
La scară istorică, demersul poate fi înțeles ca punere în practică atît a furiei ateiste a revoluției franceze, cît și a celei bolșevice, trecînd prin păgînismul nazist sau al altor expresii totalitare. Ridiculizarea, combaterea și contestarea religiei, generic vorbind, servesc drept dovezi ale rațiunii care, surpriză, devine ea însăși substitut religios, se autodivinizează și cere, geloasă, sacrificii pe măsură. Postcreștinismul, pentru a apela în altă cheie la un termen deja folosit, va lăsa în urmă un gol pe care îl vor umple rapid populismul, fanatismul și, cum ne-a arătat sugestiv experimentul comunist, resentimentul, ura față de excelență, furia oarbă, ignoranța violentă. Pe scurt, se va confirma dureros teza marelui sociolog al religiilor José Casanova că mai puțină credință nu duce automat la mai multă libertate, ci dimpotrivă.
