O lecție deschisă
E imposibil să compunem o istorie a raționalității fără s-o amestecăm cu o cronică a iraționalismului, sub variantele sale suprarațional mistice, sau contrarațional magice. Fiecare epocă teoretic decupată din marele ansamblu uman presupune (în proporții variabile) același balans între Logos și puterile, supranaturale sau obscure, care i se opun. Am putea vedea în această constantă o trăsătură a naturii umane: un cumul de forțe creative și distructive, însă am simplifica nepermis rolurile fiecărui agent (întrucît atît raționalismele, cît și expresiile doctrinare sau artistice menite să sondeze realitatea din afara rațiunii sunt egal de prolifice). Ba parcă – oricît ne-ar plictisi recursul la arhetipuri – regăsim în zisa constantă umană lupta filozofică perenă dintre platonism și aristotelism, căci tocmai acestei două corpusuri aproape contemporane și mereu disjuncte au încarnat, primele, tensiunea insolubilă dintre gramatica anamnezei (ca asalt asupra celor nevăzute) și logica propriu-zisă. Luați de pildă harta mentală a veacului XIX, de care atîrnăm încă prin fire subterane. Cei mai mulți – sau doar cei care sacrifică doar pe altarul raționalității – văd în el un veac al științei, al progresului, al pozitivismului ca nouă religie și al revoluției industriale intim asociate cu expansiunea capitalismului liberal și al socialismului. Un veac al mulțimilor, al colonialismului occidental „civilizator“, al rasismului justificat biologic și cultural, dar și al emancipării violente, prin etici și istoricisme antropocentrice. Și totuși, veacul al XIX lea a fost în egală măsură un timp al romantismului neo-medieval, al spiritismului și fantasticului literar, obsedat de fantome și de comunicarea (inclusiv ezoterică) cu alte lumi, dar și un veac în care – cel puțin în Occident – Biserica s-a opus „progresismului“, așa cum gînditorii politici de felul lui Tocqueville sau de Maistre s-au opus „duhului revoluționar“. Aceste mișcări pendulatorii, adesea convulsive, au fost mai mult decît o luptă între „vechi și nou“: trebuie să vedem în ele manifestarea unor drepturi ale misterului în existența umană atrasă unilateral spre „luminile“ rațiunii. E ca și cum oamenii veacului al XIX-lea ar fi înțeles că rațiunea, radical separată de ceva mai înalt sau mai profund, dezumanizează (e ceea ce s-a petrecut cu adevărat, mai apoi, în secolul XX, cînd arta războiului și violența utopiei totalitare, obsedate de programare și inginerie socială, aveau să producă masacre și suferințe fără precedent). Din comunism și nazism putem reține măcar paradoxul potrivit căruia excesul de rațiune produce rezultate absolut iraționale, demențiale și, de la un punct încolo, incontrolabile.
Iată că traversarea acestor excese lamentabile nu ne-a făcut mai înțelepți. Poate că istoricii ideilor acceptă ambivalența veacului al XIX-lea, așa cum am rezumat-o mai sus. Dar noi toți am rămas atîrnați de mitologia progresistă: suntem convinși pe mai departe că putem trăi fără o instanță transcendentă ordonatoare, că misterul e doar ceea ce încă n-am spulberat sub șenilele științei idolatrizate, că societatea poate fi (și deci trebuie) modelată în funcție de o grilă etică prestabilită, oricît de represivă, dar perfect legitimă, în vederea programării unui bine mai palpabil. Evacuăm culpa colectivă prin incriminarea trecutului propriei civilizații, continuăm să negăm rădăcinile sale iudeo-creștine, pretindem o libertate tot mai extinsă și tot mai puțin conectată la exercițiul unei autolimitări salutare. Lunga inerție a renascentismului antropocentric s-a convertit în opusul ei, dar tot în numele rațiunii progamatoare: am ajuns să urîm omul euro-american, să idealizăm alteritatea, să ne demolăm propria memorie prin exotisme sincretice, de substituție. Și facem asta pentru că nu înțelegem – sau doar nu acceptăm – un adevăr altminteri frapant: doar experiența religiei organizate în cadrele tradiției poate domestici iraționalul și acomoda sensul nostru existențial la o logică suprarațională. Lăsat de capul lui, fără Dumnezeu, iraționalul ne vine categoric de hac, în numele rațiunii triumfătoare.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
