Viitorul
Principala bifurcație în scenariile despre viitor implică diferența majoră dintre tehnotopie și un nou umanism: vom păstra controlul mașinilor create de noi sau ele vor cîștiga partida, ajungînd să ne controleze și (la limită) să ne forțeze intrarea într-o dimensiune post-antropică? Un prim gînd care mă străbate atunci cînd reflectez asupra pomenitei bifurcații este acela care întreabă în ce măsură putem vorbi despre „mașinile create de noi“. 99% din „noi“ sîntem doar utilizatorii unor dispozitive tehnologice apărute departe de ce știm, de ce putem decide și de ce ne-ar plăcea (dorința fiind aici o metaforă a utilității & un indicator al „satisfacției“ personale). Așadar, mașinile nu devin ale noastre doar pentru că le cumpărăm și le folosim în viața zilnică. Arhitectura lor, principiile fizico-matematice și tehnologiile pe care le incorporează ne rămîn străine, și nu așa cum îi este străină politologului biochimia sau elevului de liceu tradiția algebrei pitagoreice. E o înstrăinare obiectivă: ne aflăm la alt nivel ontologic. Ele sînt obiecte tot mai inteligente, care ne ajută aparent să ne simplificăm viața (să consumăm mai puțină energie și să cîștigăm timp), deși fac mai mult decît atît: ne modifică în final creierul. Neanimate, perisabile, dar tot mai sistematic asociate, inclusiv prin mereu mai des invocatul „Internet of Things“. Natura lor inumană și integrată modifică ecosistemul uman, pentru că ne deschid posibilități care se transformă în imperative și stiluri de viață fără alternativă imediată. Ne aflăm în preajma unei revoluții care pare să se articuleze secvențial, ca și cum o pînză de păianjen ne-ar face, pe nesimțite, prizonierii ei (analogia e mai clar sugerată prin englezescul „web“). Ar fi exagerat să taxăm ca nouă revoluție tehnologică fiecare secvență a procesului, deși orice nouă treaptă (de pildă, trecerea de la telefonul mobil la smartphone) implică mutații spectaculoase. Sîntem în dinamica unui proces de umanizare computațională a tehnicii și de fuziune a omului cu mașina, care poate fi citit atît în durata lungă (de la abacul babilonian și automatoanele bizantine pînă la calculatorul lui Pascal sau prototipurile lui Turing), cît și în durata foarte scurtă, cu frecvența bienală a faimoasei legi formulate de Gordon Moore.
De la silexul preistoric pînă la mașinismul revoluției industriale, unealta a fost creată de om pentru un scop exterior omului: a ciopli un vîrf de săgeată, a pune în mișcare o locomotivă cu aburi, a țese stofa unui costum etc. Începînd cu era media și cea a computerelor, sîntem într-o situație fără precedent istoric: am devenit noi înșine obiectul modificat de instrumentele noastre. Veți spune că și invențiile tradiționale modificau habitatul și modul de gîndire – deci de acțiune – al strămoșilor noștri. Da, însă ei rămîneau mult mai liberi în raport cu ele, chiar dacă marxismul avea să teoretizeze alienarea proletarului prin înstrăinarea forței sale de muncă. Diferența de impact e dată de capacitatea instrumentelor inteligente de a ne influența percepția, într-un flux sinestezic menit cumva să anticipeze distopiile bionice. Aparent, le folosim. În fapt, ele încep să ne facă programul, să ne subjuge, să ne modifice reflexele de supraviețuire, să ne facă simultan mult mai puternici și mai vulnerabili (cîți dintre dvs. se mai pot descurca pe drumurile publice fără Waze?). Mașinile acestea nu se mulțumesc să ne ofere mai mult: ne oferă deja prea mult, într un exces adictiv, care – făcîndu-ne perfect predictibili – modifică însăși practica libertății personale. Principala problemă etică este cea a fracturii numerice. Da, o mare parte din umanitate nu e încă beneficiara revoluției informatice, numai că devine ipso facto irelevantă, printr-un soi de cezură economică, intelectuală, politică. Mai grav decît atît mi se pare faptul că religiile organizate (începînd cu creștinismul, căruia îi aparținem spiritual și cultural) continuă să ignore teologic – sau să rămînă în ariergarda – noului decor istoric global.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
