O altfel de globalizare
La început de septembrie, la Iași, s-a consumat un eveniment despre care presa noastră nu a relatat mai nimic. O dovadă în plus că, într-adevăr, știrile pozitive nu sînt interesante, că binele este, la propriu, invizibil.
După edițiile de la Baia Mare (2013, 2014), Cluj (2015) și București (2016), Întîlnirea Internațională a Tinerilor Ortodocși de anul acesta a adunat în capitala moldavă reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe locale din 32 de țări precum: Cipru, Grecia, Muntenegru, Albania, Bulgaria, Austria, Rusia, Republica Moldova, Ucraina, Germania, Suedia, Italia, Spania, Portugalia, Franța, Belgia, Irlanda, Burundi, Uganda, Kenya, Congo, Malawi, SUA, Chile, Guatemala, Ecuador, Venezuela. Un exemplu de globalizare înțeleasă în altă cheie. Fiind, pentru cîțiva ani, profesor la Școala de Vară a Universității din Florența, la San Gimignano, am văzut pe viu ce înseamnă consumul de spațiu, accesul superficial la geografia și cultura unui loc anume.
Faptul ca atare al efortului logistic – peste 6000 de participanți din exterior și aproape la fel de mulți organizatori și voluntari la fața locului – este pentru România o demonstrație nu atît de forță, cît a potențialului pe care nu știm mereu să îl apreciem și să îl folosim. Cu alte cuvinte, în orizontul Centenarului din 2018 și al președinției românești a Uniunii Europene din 2019, avem un exemplu de cum se organizează nu atît un summit draconic păzit de privirile publicului, cît o întîlnire la propriu între oameni concreți. Să recunoaștem: o cauză a falimentului marii politici vine din înstrăinarea la propriu a liderilor de cei pe care îi reprezintă, din maniera tehnică în care înțeleg să le fie ambasadori fără să discute permanent cu ei.
Tema centrală din 2017: tînărul în căutarea libertății. Abordarea acesteia se dorea un ecou al luptelor ideologice și tehnologice în mijlocul cărora tînărului de azi, ortodox sau nu, se află. De la propaganda minorităților morale la marketingul corporațiilor globale, de la fenomenele subculturale la formele de viață cotidiană, începînd cu mîncarea și terminînd cu „canonul“ vestimentar și emoțional, de la imaginarul ludic la scenariile viitorului, de la schemele mentale la sexualizarea precoce și evaziunea etnobotanică, starea de grație a începutului vieții conștiente a fost/este sistematic agresată și vînată în tentativa de a o anexa, domina și controla. Se confirmă: tinerețea reprezintă examenul paradoxal al maturității unei societăți.
Miza fundamentală a libertății nu rezidă în capacitatea, să o numim astfel, de a face orice, oricum, oricînd și cu oricine. Este o ipostază caricaturală și periculoasă a libertății. Or, aceasta se vede cel mai bine și mai curat în ceea ce poate produce sufletește. Un om care se știe liber va fi mereu unul capabil să se opună tentativelor de nelibertate, va fi atent la marele și prețiosul dar al libertății ca atare. Fără să fi epuizat – cum oare? – o asemenea binecuvîntare. Cu alte cuvinte, îl va apăra nu pentru că ar fi fost în stare să îl epuizeze, ci pentru că știe ce promisiune inefabilă reprezintă. Libertatea, asemeni vieții al cărei sinonim devine, este minunată nu prin ceea ce a produs, oricît de important, ci prin ceea ce promite, oricît de neverosimil.
Acum, dezinteresul mediatic de la noi pentru asemenea momente de coagulare socială și culturală, precum întîlnirea de la Iași, are la bază o prejudecată gravă și profund periculoasă pe termen lung: (mai) nimic din ceea ce face, instituie, impulsionează sau inovează Biserica majoritară nu trebuie secondat, ajutat, asumat, integrat, în cele din urmă, în fantomaticul proiect de țară al cărui defect tocmai aici se găsește: ignorarea actorilor, a cetățenilor care produc, pe timpul și prin munca lor, o plusvaloare utilă, în cele din urmă, tuturor, credincioși sau nu. Iată la ce ajunge ipocrita corectitudine politică, atitudinea care nu vede nimic bun în plină grădină a darurilor care, practic, nu costă nimic, dar reprezintă totul.
Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
