Sfîrşit
Fără să fiu un expert, rămîn un cinefil consecvent, un amator al cinematografului de artă mai curînd exasperat de vizibila secătuire a filonului european și la fel de frapanta industrializare a cutiei hollywoodiene cu vise sintetice & efecte speciale. Pe ambele maluri ale Atlanticului putem încă descoperi mari creatori, neconvenționali, care practică regia (sau actoria, uneori laolaltă) dintr-o perspectivă necomercială, filozofică, fără teze ideologice distilate pedagogic. Artiști dedicați propriilor căutări estetice și antropologice, liberi de sclavia box-office-ului, în peliculele cărora palpită marile întrebări permanente și, uneori, licărirea ambiguă a unui răspuns. Printre aceștia se numără, cu siguranță, austriacul Michael Haneke (75 de ani), care ne propune recent un follow up al filmului său, Amour, aclamat la Cannes în 2012. Le recomand așadar cinefililor noștri sălile goale unde rulează Happy End (2017), unde îi regăsim pe Jean-Louis Trintignant și Isabelle Huppert ca tată și fiică, în drama rodiniană a unor „burghezi din Calais“, la care participă, cu egală măiestrie, Mathieu Kassowitz și adolescenta Fantine Harduin (o revelație!). Săli goale, da, pentru că puțină lume apreciază eseurile negre semnate de Haneke, un erou al criticii elevate, cu prea puțină priză la „publicul larg“ (deși filmele sale prezintă însăși condiția umană, fixată narativ în cadrele postmodernității occidentale).
E curios: suportăm toate atrocitățile în filme de maximă violență, sau în genul horror, bine știind că ele sînt evident ficționale. În asemenea producții, cu cît mai mult „sînge“, cu atît mai sigur efectul cathartic pe care mizăm, ca spectatori neimplicați. Ne este infinit mai greu să digerăm viața însăși, reprezentată nu atît realist (căci Haneke nu este un reporter în descendența documentarului existențial din anii ’50), cît fără măștile pe care le purtăm în societate, tocmai pentru a edulcora, prin „dramatizare“, infernul sec al conviețuirii și certitudinea nudă a morții. Aici, regizorul austriac taie în carne vie, fără supradoze de cinism, ba chiar cu un soi de tandrețe sadică. Personajele din Happy End sînt surprinse în imposibilitatea foarte ionesciană de a comunica sincer, precum și în deplina neputință de a conjuga maximum de civilitate cu un minimum de empatie veritabilă. Din exterior, viața unei familii de bogătași rafinați ar putea fi idealul oricărui mic-burghez, numai că ea se dovedește autosaturată de rituri și politețe sterilă, albă precum ochii unui pește mort, deprimantă și fără scăpare.
Personajul patriarhal jucat de Trintignant (care-i povestește traumatizatei sale nepoate ultima scenă din Amour) este un ins epuizat, atins de vălul demenței senile, care cerșește pe unde apucă făgăduința unei sinucideri asistate. Și nu e singurul campion al eșecului: practic, fiecare personaj este simultan singur, neînțeles, înstrăinat și profund nefericit, oricît și-ar asuma funcțiile sale exterior sociale. Cineva care fie nu a văzut restul filmografiei hanekeniene, fie caută oriunde argumentele unei „arte cu tendință“, ar putea crede că Happy End include psihodrama Nord – Sud, problema refugiaților africani în Europa sau critica justificată a prosperității hedoniste care condamnă la inautenticitate, refugiu fantasmatic și, poate, instinct criminal. După mine, o asemenea lectură falsifică întregul demers. În fond, Haneke este agnosticul care vrea să-și salveze umanismul (și umanitatea) fără să reușească. El strigă contra Universului absurd în care sîntem aruncați, printre angoase și opacități insurmontabile. La un moment dat, un oaspete de la o sindrofie oferită de familia Laurent îi spune în trecere altuia, ca glumă, că „un teolog este asemenea unui personaj captiv într-o cameră obscură, care caută o pisică neagră absentă din acea cameră“. Și totuși, Haneke, cel din viața reală, e un domn distins, adesea exuberant: să presupunem oare că el încă mai caută, fără să o recunoască, soluția unui adevărat final fericit?
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
