Patrimoniul cultural recent
Recent, spre final de ianuarie, a avut loc o nouă licitație cu obiecte care au aparținut sau au fost folosite de Nicolae și Elena Ceaușescu. Nu este prima dată cînd mă întreb, inclusiv pe căi administrative, cum s-a ajuns aici. Cum sînt, în fapt, valorificate de privați asemenea obiecte.
Nu acuz pe nimeni și fac diferența dintre obiecte relevante și altele cu însemnătate redusă sau chiar fără semnificație, dar pentru un viitor Muzeu Național al Crimelor Comunismului în România (MNCCR) problema unor posibile exponate este esențială. Nu pot accepta, de pildă, situația în care carnetul de membru PCR a lui NC să fie vîndut pur și simplu la un privat, așa cum nu cred că este în regulă ca alte asemenea artefacte – repet: altele decît eventualele cadouri din partea liderilor politici afini din întreaga lume – să devină inaccesibile. Nu putem privatiza istoria. Sigur, regia de stat care administrează aceste bunuri a scos la licitație în mai multe rînduri anumite obiecte din „fondul Ceaușescu“, dar ceea ce circulă, iată, pe piața liberă nu provine mereu din această sursă. Cumva, cîndva, cineva a furat?
Situația este și mai scandaloasă în cazul unor situri întregi. Mergînd în ultimii ani vară de vară la Periprava, unde IICCMER desfășoară campanii de recuperare a resturilor umane ale foștilor deținuți politici înhumați acolo, constat cum urmele fostului centru de comandă – din care doar o mică parte este salvat sub forma unui hotel – care controla lagărele și punctele de lucru din Deltă se degradează văzînd cu ochii. Am mers la pas, însoțit de un fost deținut politic cu memoria de invidiat a lui Octav Bjoza, și am reconstituit mental și la picior ceea ce ar trebui, de fapt, să fie un memorial. Pentru moment, se mai poate vedea mozaicul din fosta baracă a deținuților scoși la reeducare, așa cum mai sînt încă în picioare zidurile casei comandantului sau locuințele gardienilor.
La fel, pe traseul fostului canal Dunăre-Marea Neagră, cel abandonat la moartea lui Stalin, în 1953, mai pot fi salvate urmele materiale care ne ajută să înțelegem anvergura a ceea ce, prin cuvintele lui Dej, a fost într-adevăr „mormîntul burgheziei românești“. IICCMER a avut cîteva tentative de identificare, de arheologie contemporană, a acestor martori tăcuți ai istoriei. Nu este suficient. O bună parte din patrimoniul cultural recent a ajuns, precum la Periprava, dar și în Insula Mare a Brăilei, în domeniu privat, fără acces nemijlocit sau chiar interzis total. Altfel spus, pentru o rețea a locurilor de memorie, de la caz la caz, nu mai ai voie să acționezi ca instituție a statului după minimele norme memoriale. Odată cu terenul, noii proprietari au îngrădit și istoria.
Schimbăm decorul, dar nu și tematica. În contextul marcării celor trei decenii de la revoltele de Brașov din noiembrie 1987, am văzut un film documentar. Am observat și de data aceasta faptul că, în afară de unii protagoniști din epocă, nu mai sînt prea multe „dovezi“. Platforma fostei fabrici de autocamioane „Steagul Roșu“, de unde a pornit manifestarea, este pe cale să cedeze locul unui mare proiect imobiliar. Am fost bucuros să văd că, totuși, poarta este încă în picioare. Pentru moment, nu avem însă nici o protecție legală care să împiedice aneantizarea acestor mărturii materiale. Ne despărțim treptat de trecutul recent, dar nu prin cunoaștere și asumare, ci prin uitare și distrugere. Motiv să întreb dacă nu intră sub incidența protejării patrimoniului cultural și mărturiile istoriei recente.
Această întrebare, deloc retorică, este valabilă și pentru fosta închisoare de femei de la Mislea, pentru Fortul 13 Jilava, pentru fosta pușcărie istorică de la Galați (între timp demolată), pentru Gherla, pentru sediile Securității din capitalele de județ, pentru casele conspirative, pentru morgile și spitalele unde au ajuns ai noștri în decembrie 1989 și după aceea. Se știe: locurile unde s-a consumat răul în cea mai cumplită formă sînt și cele unde poți învăța, rapid și în profunzime deopotrivă, lecția libertății. Motiv să protejăm urmele trecutului recent și să ne folosim pedagogic de ele, nu să le privatizăm pentru a le distruge ulterior. Nu este un apel la păstrarea unor hidoșenii ale fostului regim, ci la conservarea exemplară a dovezilor care ne spun, fiecare în parte, mai multe decît toate cărțile la un loc.
