Remota iustitia quid sunt regna nisi magna latrocinia?*

Datorăm geniului limbii latine și în mod particular africanului Augustin, episcop al Hipponei, această lapidară și puternică expresie a libertarianismului din toate timpurile: fără justiție ce altceva sînt domniile/guvernările decît mari tîlhării?

Problema pe care și-o pune Augustin este nucleul conceptual al reflecției istorice din De Civitate Dei. Dacă există două cetăți, una cerească și una pămîntească, dintre care cea cerească este singura care contează în plan ontologic, există vreo justificare a cetății terestre? În ce scop, prevăzut de Dumnezeu, există aceasta din urmă? Augustinus dixit: pentru a gestiona temporar consecințele păcatului? Păcatul este originar, în neascultarea lui Adam, dar și permanent reiterat în greșelile individuale. Consecința păcatului în societate este anarhia. De cîte ori va fi Cain liber să omoare? Răspunsul lui Dumnezeu: nu numai Abel, ci însuși Cain trebuie ferit de explozia irațională a violenței (Facere, 4, 15: „Şi i-a zis Domnul Dumnezeu: «Nu aşa, ci tot cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi». Şi a pus Domnul Dumnezeu semn lui Cain, ca tot cel care îl va întîlni să nu-l omoare“ sau Decalogul, Ieșirea, 20, 13).

Dar atunci cine sau ce va avea grijă ca Abel să nu fie omorît la prima criză a dorinței mimetice, iar Cain, la rîndul lui, să nu devină obiectul unei vendete, care odată dezlănțuită nu mai poate fi oprită? Acest cineva sau ceva este tocmai acel regnum, un sistem de autoritate și putere legitimă. Numai că apariția unui regnum necesită un mecanism de înființare. Augustin identifică un punct de pornire al acestui mecanism chiar în narațiunile unor crime fondatoare. Astfel el pune în paralel două cazuri de fratricid: Abel de către Cain și Remus de către Romulus. În primul caz se și petrece prima distincție dintre Cetatea lui Dumnezeu, moartea inocentului Abel, și Cetatea terestră, supraviețuirea lui Cain. Deși morfologic se aseamănă, competiția cu final tragic dintre Romulus și Remus nu permite această distincție fiindcă mobilul ei este de ambele părți dominația (De Civitate Dei, Cartea XV). În Cartea XVIII, Augustin dezvoltă schema și recunoaște în întemeierea Romei un moment fundamental în parcursul acelei Civitas terrena care joacă un rol în planul providențial al lui Dumnezeu. Este preluarea funcției de dominație universală a Babilonului. Deși întemeierea abrahamică inițiase o filieră terestră a Cetății lui Dumnezeu, ea se transformă în Cetate terestră „la vîrsta a treia“ odată cu instituirea triplei jertfe: „o junincă de trei ani, o capră de trei ani, un berbec de trei ani“, care anunță jugul Legii aduse de Moise, completate cu „o turturică şi un pui de porumbel“, acestea fiind figurile mistice ale oamenilor spirituali, numiți și cetățeni ai Cetății lui Dumnezeu.

Astfel, atît în Vechiul Testament, cît și în istoriile celorlalte popoare și cu predilecție a imperiilor universale se împletesc manifestările celor două cetăți. Dar funcția Cetății terestre este de a asigura fundalul pe care se construiește, uneori prin contrast, Cetatea lui Dumnezeu. Aproape girardian, Augustin dezvoltă o teorie a funcției politice a religiosului, în același timp denunțîndu-l ca fiind un fals spiritual. Divinitățile poliade și religiile politice au o aparență funcțională, dar nu fiindcă zeii ar acționa supranatural asupra destinului oamenilor și societății, ci fiindcă oamenii îi învestesc prin complexul sistem de autoritate și putere cu această funcție.

Scoaterea poporului evreu din captivitatea egipteană și itinerarea lui spre Pămîntul Făgăduinței descrie un model de punere în mișcare a unui sistem de autoritate legitimă. Dumnezeu intervine în acest mecanism, însă nu de dragul devenirii istorice a Cetății terestre, ci pentru a asigura fundalul Cetății lui Dumnezeu. Mecanismul însă este cel al socio-religiosului: Dumnezeu îi concede lui Moise forța supranaturală pe care să și construiască autoritatea: „Dar de nu mă vor crede şi nu vor asculta de glasul meu, ci vor zice: Nu ţi S-a arătat Domnul!, ce să le spun? Zis-a Domnul către el: Ce ai în mînă? Şi el a răspuns: Un toiag! Aruncă-l jos! îi zise Domnul. Şi a aruncat Moise toiagul jos şi s-a făcut toiagul şarpe şi a fugit Moise de el. Şi a zis Domnul către Moise: Întinde mîna şi-l apucă de coadă! Şi şi-a întins Moise mîna şi l-a apucat de coadă şi s-a făcut toiag în mîna lui. Apoi a zis Domnul: Aşa să faci înaintea lor“ (Ieșirea, 4, 1-4).

Relația între Dumnezeu și Moise crește pe măsură ce crește și succesul lui Moise în coagularea noului corp politic, poporul lui Israel în drum spre Canaan. Moise urcă pe munte și primește Tablele Legii, iar apoi pedepsește pe cei care s-au răzvrătit. Autoritatea politică a lui Moise se construiește religios. Diarhia între Moise și Aaron este doar funcțională, întrucît sursa autorității este unică și transmisia exercitării autorității se petrece ierarhic (Dumnezeu – Moise – Aaron). Aaron devine în cele din urmă gestionarul ritualului care se construiește în jurul Tablelor Legii, deci al Legii. Prin autoritate se justifică și puterea lui Moise de a distribui dreptatea. Pedeapsa, ca să fie curativă, trebuie să fie proporțională cu fapta: nu mai mult de un ochi pentru un ochi.

Cetatea pămîntească este, în acest sens, un instrument al providenței divine. Ea hrănește și crește spiritual, prin confort și adversitate, Cetatea lui Dumnezeu. Augustin este martorul și actorul identificării Bisericii cu Cetatea lui Dumnezeu și al instituționalizării acesteia. Dumnezeu extras din complexul socio-religios al Cetății terestre se revelează cu intensitate crescîndă în mijlocul și prin creșterea Bisericii.

Odată ce, în ordinea spirituală, Legea a încetat să funcționeze, iar îndeplinirea ritualului a fost dezvăluită ca fiind inutilă pentru bunul mers al Cetății terestre, care va fi rolul fiecărei cetăți în parte? Pentru Civitas terrena autoritatea legitimă nu se mai construiește pe mitologie, ci pe funcția socială a distribuției justiției. Legea Cetății terestre nu asigură mîntuirea, ci ordinea tranzitorie în care să acționeze Civitas Dei. Confruntarea cu comunitățile donatiste, care formau încă jumătate din peisajul creștinismului african la începutul secolului V, îl convinge pe Augustin să valorifice puterea pacificatoare și ordonatoare a Imperiului Roman, întrucît competiția religioasă nu este lipsită de spirala violenței.

În același timp, Augustin este conștient de corupția din sistemul politic roman, și o și denunță în repetate rînduri, mergînd chiar pînă la a recunoaște că orice ierarhie socială bazată pe putere este injustă. Puterea în sine este un latrocinium, cum descrie cu virulență în De Civitate Dei IV, 4. Dar ceea ce pîndește dincolo de puterea armată a imperiului este violența anarhică. Nu moartea este ceea ce-l sperie pe Augustin, ci violența și corolarul ei, cruzimea. Dreptatea puterii (regnum) atenuează și face acceptabilă nedreptatea ei constitutivă. 

* Augustin, De Civitate Dei, IV, 4. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.