Elite la răscruce
E ușor să ridiculizezi industria „dezvoltării personale“. Văd în ea un semn de alexandrinism, o decandență sofisticată, comparabilă cu cea din secolele III-IV d.Hr., cînd Imperiul Roman, elenizat și copleșit de culte orientale, devenise scena unui vast sincretism cultural fără busolă. În vreme ce micile (și totuși crescătoarele) comunități creștine se luptau pentru recunoaștere legală, măcinate fiind de erezii și tentații iudaizante, politeismul roman se descompunea lent, amestecînd tot mai des mistica și mistagogia, retorica și metafizica neoplatonică, legendele și superstițiile.
Pornirea de a idealiza trecutul era o schemă hesiodică intens mobilizată în imaginarul romanilor. Ea lucrase încă pe timpul tranziției de la Republică la Principat și Imperiu. Psihologic, ultimele două veacuri de dinaintea prăbușirii vechii ordini erau trăite sub semnul magiei, dar și al nevoii de miracol, satisfăcută prin mijloace tot mai individualiste. Cam așa poate fi privită și epoca noastră. Creștinismul este muzeificat, memoria lui fiind cînd ascunsă, cînd cenzurată. Un nou politeism al valorilor se răsfrînge în dreptul fiecăruia de a-și alege stilul de viață. Și fiecare face asta combinînd influențe eterogene, după o rețetă „proprie“. Societatea contemporană euro-americană visează să iasă din era colectivistă deschisă sub influența mass-media. De aici vine, cred, succesul de public al înțelepciunilor private, noul chietism, căutarea (adesea scumpă) a unor spații de intimitate regăsită, dar și mitul dezvoltării personale „unice“. Pentru că fiecare e unic: iată forma descralizată a personalismului creștin. Iar destinul acestor monade transcende aglutinările comunitare sau le convertește soft, în minigrupuri parohiale. Detectez aici o iluzie, numai că nu pot să nu admit că e o iluzie funcțională și chiar lucrativă. Căci foarte mulți guru ocazionali profită de ea. Vechea cupolă a psihanalizei (cu tot cu bolgiile sale freudiste, jungiene, lacaniene) s-a surpat. Pe ruinele sale, relația revelatoare dintre terapeut și pacient s-a democratizat, asumînd noi ipostaze și tarife, noi metodologii și clientele. Important este ca, pe fondul opulenței relative, fiecare să se simtă luat în seamă și în sarcină. Fiecare are dreptul unui „tratament customizat“, adaptat firii, ambițiilor și dilemelor sale sufletești.
Psihoterapia, dezvoltarea personală și sfătoșenia (cuplate cu mania succesului) sînt declinate în registru profesional, emoțional, familial sau educațional, într-o perpetuă ofertă de cursuri scurte, rețete în zece pași, restartări la comandă și iluminări plătite online. Nesedimentate sociologic, aceste tendințe & mode traduc noul „elitism antiintelectualist“. Căci, pe măsură ce clasa medie s-a extins, emancipîndu‑se, rostul elitei de establishment (cea școlită în Ivy League) intră sub tirul contestației. Pretenția acestui establishment de a descifra prezentul și de a modela viitorul prin anticipații exclusive pocnește la cusături. Așa îmi explic succesul populismelor, dar și vehemența tot mai fățișă a criticismului adresat „ierarhiilor“ de toată mîna. Modelul laicizat al piramidei sociale moderne se ruinează sub ochii noștri. O dată pentru că elitele, copleșite de gestiunea imposibilă a unei complexități galopante, nu mai livrează certitudini: pe măsură ce le promit, le compromit. Apoi, pentru că elitele contemporane au creat noua paradigmă egalitaristă, și lumea „simplă“ a luat-o în serios. Nicholas Taleb se întreba, recent, cîți dintre editorialiștii NYT, care par să apere cauza hamalilor, au băut o bere cu un hamal. Așa fusese, la vremea lui, și Karl Marx, profetul unui proletariat necunoscut, abstract, folosit ca simplu operator conceptual într-o utopie anarhistă.
Pe scurt, veacul intelectualilor s-a încheiat, uneori sub prohodirea retorică a intelectualilor înșiși. Ei au căutat să supraviețuiască printr-o dictatură a experților, numai că nu le mai merge. Din straturile joase, devenite mijlocii, ale societății, răsună trîmbițele unei apocalipse antielitiste pe care ipocrizia empatiei de lux n-o mai poate opri.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
