Des châteaux en Espagne

Pe 12 octombrie am sărbătorit în termeni oficiali ziua națională a Spaniei, în termeni istorici reunirea Castiliei cu Aragonul într-un regat, în termeni vizionari ziua hispanității, ziua care cu 524 de ani în urmă deschidea civilizației crescute în micile, dar curajoasele regate hispanice perspectiva unei civilizații universale și un destin lingvistic fără egal (a doua limbă a lumii). Anul acesta, atmosfera foarte specială produsă la recepția de fiesta nacional de amfitrionul desăvîrșit, ambasadorul regelui Spaniei, Excelența Sa Ramiro Fernández Bachiller, a trezit în mintea mea o semnificație specială, aceea a rolului social al idealismului, al utopiei benefice, al capacității de a te proiecta cu mintea în altă realitate decît cea pe care ți-o dezvăluie cotidianul. Este vorba despre competiția dintre realitatea imaginată și realitatea percepută și sîntem în chiar miezul tematicii lui Don Quijote.

Expresia franțuzească din titlu, ale cărei orgini sînt greu de precizat, este folosită în genere pentru a desemna un vis, un proiect îndepărtat sau chiar utopic, o nostalgie după o lume diferită sau o circumstanță ideală. Este prezentă în limba franceză cel puțin din secolul al XVII-lea, de cînd e atestată în fabula „Lăptăreasa și ulciorul de lapte“ a lui La Fontaine.

Ocazia este cu atît mai prețioasă cu cît căutam un motiv să fac elogiul lumilor imaginate și a felului cum ele reușesc nu numai să ne scape ocazional de teroarea prezentului, ci uneori chiar să determine realul, să-l formeze. Cred că astăzi România are nevoie de această inspirație, iar Spania îi oferă modelul. Nu este deloc întîmplător faptul că peste un milion de români au ales Spania ca a doua patrie.

Deși războiul civil european a traversat Spania cu o cumplită înverșunare, depășirea acestuia cu voință politică, dar și cu multă înțelepciune populară a reușit să-i redea Spaniei unitatea. Faptul că astăzi Spania este o națiune cu toate componentele ei sociale și istorice tradiționale, de la aristocrat la fermier, faptul că se află în cea mai frumoasă relație sinergetică cu fostul ei imperiu, formînd o unică cultură mondială, faptul că a construit cu marile națiuni ale Occidentului o relație atît de strînsă încît largi minorități britanice și germane au venit, cu toată bunăstarea și hărnicia lor, să se instaleze și să se bucure de soarele Spaniei, reprezintă succesul și valoarea unei ideal imaginat care a format realitatea. Împotriva vulgatei istoriosofiei marxiste, care a vrut să ne convingă cu puterea violenței că monarhia e o instituție depășită, Spania a realizat paradoxul de a-și regăsi echilibrul politic prin recuperarea tradiției. Astfel, restaurarea monarhiei a însemnat instaurarea democrației. Și iarăși, dărîmînd prejudecăți, monarhii au acționat ca protectori ai democrației și, dincolo de apărarea Constituției și a guvernului legitim de către regele Juan Carlos I împotriva loviturii de stat conservatoare din 1981, ca garanți ai unei normalități pe care o societate așezată pe tradiții puternice o știe aprecia.

Prin această spectaculoasă instaurare a regimului parlamentar, bazat pe libertăți civile și pe deschiderea dezinhibată către lumea largă, Spania a intrat în proiectul european și a contribuit statornic la efortul națiunilor europene de a adînci uniunea dintre ele, de a creș­te eficacitatea instituțiilor europene și de a și extinde oferta politică și generozitatea economică către o Europă răsăriteană care n-a avut norocul Spaniei de a fi înconjurată de prieteni atît de buni ca marea și oceanul.

Nu în cele din urmă, Spania a știut să se modernizeze fără să piardă nimic din trecut. Dacă drumurile Spaniei au beneficiat de solidaritatea europeană, deschizînd teritoriul ei turismului european, peisajul pe alocuri arhaic al Spaniei, în alte locuri plin de măreția trecutului, indiferent de cine e autorul acelui trecut (și aici mă refer la monumentele Spaniei maure), a fost conservat cu o ideală scrupulozitate.

Lecția Spaniei e enormă. Deși s-a confruntat cu toate crizele specifice transformărilor economice și sociale ale modernității, deși a suferit de război, de sărăcie, de izolare și de angoasele unei globalizări care pare uneori prea rapidă, a făcut din idealism cea mai bună alegere politică.

În 1981, cînd conducerea Spaniei reîntoarse la alegeri libere este preluată de un guvern de stînga, cu o mișcare comunistă foarte puternică și o instituție monarhică contestată de aceste forțe politice în creștere de popularitate, numai idealismul te poate determina să acționezi cum a acționat regele Juan Carlos I. Spania are un înger al ei, de vreme ce realitatea imaginată a regelui Juan Carlos I, valoarea nenegociabilă a le­gi­timi­tății, a reușit să-i smulgă an­ta­go­nistului absolut, liderul comunist Santiago Carrillo: „Dumnezeu l-a salvat pe rege“.

În aceeași ordine de idei, sistemul de acces rutier în Spania și prin Spania a însemnat cel mai puternic gest de încredere față de un vecin care, în repetate rînduri de-a lungul istoriei, a căutat drumul Spaniei. Este și acesta un exemplu de idealism. Pentru a întări această impresie că ceea ce contează cu adevărat este dincolo de noi, adică de persoana fiecăruia în parte, a venit actul final al domniei lui Juan Carlos I: mai presus de persoana regelui este monarhia. Astfel, cel ce a știut în multe chipuri să fie eroul Spaniei a decis să se retragă prin abdicare, lăsînd tronul fiului său și astfel unei noi generații pentru o nouă aventură istorică.

Ca un codicil la această poveste, Spania înfruntă secolele, își trăiește normalitatea și conștiința istorică cu sau fără guvern! Și înregistrează creștere economică! Poate că, din cînd în cînd, țările normale au nevoie să fie lăsate în pace de proiectele politicului. E o ironie poate a istoriei, care convine spiritelor cu adevărat liberale. În sensul cel mai profund al cuvîntului liberal, cel care trimite la libertatea clamată pentru sine, dar și pentru celălalt, Spania a trăit din moștenirea celui mai mare liberal al Europei: Don Quijote. Sper că nu mai trebuie să justific de ce apare acest articol „în polul plus“. Dedic aceste rînduri unei persoane foarte dragi mie, a cărei supremă virtute va rămîne discreția și care a traversat urgia comunistă construind des châteaux en Espagne!^** castele în Spania. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons